Ion Filipciuc e un autentic cercetător. Are pregătirea necesară, ştie să scotocească, dă dovadă mereu de o răbdare de fier şi-o voinţă de oţel. În plus, când se întâmplă să prindă un fir inedit de istorie literară, îşi face vânt chiar şi dincolo de hotarele ţării, fără să se gândească la timp şi bani. Pentru el contează doar primatul documentului descoperit, baza unor concluzii pe care le apără cu inteligenţă şi înverşunare.

Aşa s-a născut culegerea de articole şi studii intitulată Eminescu în Bucovina: între bubuituri de tun şi aplauze prelungite (1939 – 1950), apărută la Biblioteca „Mioriţa” din Câmpulung Moldovenesc în 2012, un omagiu adus câtorva bucovineni care au avut un gând şi o lamură explicativă pentru viaţa şi opera poetului, după cum ne lămureşte editorul într-un Cuvânt înainte.

Cartea se deschide cu o dare de seamă asupra comemorării a 50 de ani de la moartea poetului, festivităţile fiind organizate de Universitatea „Regele Carol al II-lea” din Cernăuţi, iar protagoniştii manifestărilor fiind Teofil Sauciuc-Săveanu (decan) şi Leca Morariu (prodecan). Următoarele pagini, peste 300, încep şi se încheie cu câte un material semnat de Vasile Posteucă, unde bucovineanul intransigent îl numeşte pe Eminescu marele magician al gândirii şi simţirii româneşti, pentru ca, după o buclă temporală consistentă, în articolul Omagiu la 70 de la moarte, un text ardent, publicat în Calendarul „America”, să noteze: …zborul pe verticala inimii l-a învăţat a muri. Pierderea mistică în poezie ca şi-n religie, nu e nimic altceva decât un exercitium at inte-grum,(s.a.) plonjare şi iniţiere în moarte.

Materialele din volum oferă cititorului, aşa cum era de aşteptat, câteva constante:

> uriaşul exerciţiu al poetului în căutarea cuvântului sau a expresiei care să armonizeze profunzimea ideii cu veşmântul lingvistic în aşa fel încât consonanta rezultată