Pentru că a revenit la CCA cu ajutorul Tribunalului, dar contrar voinţei lui Mircea Sandu, Ion Crăciunescu face delegările, dar e supus unui tratament ridicol la Casa Fotbalului. În schimb, comisia-paralelă a lui Deaconu e privilegiată, deşi n-are nimic de făcut. De suferit, suferă arbitrajul şi, implicit, fotbalul

Casa Fotbalului. Zi de iulie 2013. Vreo 40 de grade. În faţa Casei Fotbalului mă aşteaptă ditamai gigantica... baltă! Nici nu mi-aş fi dorit să fie altcineva, vizita e evident incognito. De prima barieră trec uşor. Ditamai clădirea de milioane de euro, toată sticlă şi oţel, e înconjurată de un gard de C.A.P. N-au mai fost bani la UEFA probabil. Contează mai puţin acum, important e că poarta e deschisă. Următorul obstacol: poarta principală de la mezanin, urmată de o scară către parter. Telefonul e util acum: „Am ajuns, domnule Crăciunescu“. „Cobor eu imediat“, vine răspunsul şi facem joncţiunea la momentul ideal, fix la parter, la câţiva metri de recepţie şi paznicul care nu mai simte nevoia să intervină. Până să-i treacă buimăceala, deja suntem la etaj.

"Mai rău de-atât ce poate fi?"

Povestea cu iz de James Bond mioritic nu e întâmplătoare. De când a câştigat procesul cu FRF şi a fost repus în funcţia de preşedinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor, Ion Crăciunescu lucrează ca-n exil. Un demers oficial de a-l vizita la Casa Fotbalului ar fi sfârşit, mai mult ca sigur, cum se sfârşesc cererile de luni de zile de a realiza un interviu cu Mircea Sandu: cu un refuz. Aşa că de data asta nici n-am mai încercat căile oficiale, refuzând un nou eşec. „Veniţi oricând, vă aştept“, îmi spusese cu câteva zile în urmă Crăciunescu. „Sper să nu vă fac rău“, îi zic acum, când parcă simt tensiunea care pluteşte în aer. „Mai rău de-atât ce poate fi?“, întreabă el retoric.

Patru pe trei locuri

Şi aşa ajungem în biroul din „exil“. Când îi t