În urmă cu vreo patru-cinci ani, pe vremea cînd Patapievici reuşise să adune la ICR un grup de oameni care ştiau ce au de făcut, am fost şi eu invitat la Tîrgul de carte de la Ierusalim. Eram unul din privilegiaţii trimişi acolo pe banii bieţilor pensionari, după cum aveam să aflu mai tîrziu dintr-o emisiune televizată, ceea ce mi-a provocat apoi numeroase mustrări de conştiinţă.
Îmi cer scuze de la oamenii care au muncit o viaţă şi a căror pensie nu a putut creşte din cauză că eu am fost la Ierusalim. În acel moment, însă, eu nu-mi puneam aşa problema, crezînd că e vorba de nişte fonduri alocate de la buget pentru promovarea culturii româneşti în străinătate.
M-am dus, deci, în Ţara Sfîntă ca să vorbesc poporului israelian despre literatura română actuală, singurul domeniu, în afară de cel al forajului sondelor, la care mă pricep cît de cît. În acest scop mi-am pregătit de acasă nişte fişe cu extrase din lecturile mele mai vechi, ca să-mi impresionez prezumtivul auditoriu, căci fusesem prevenit că va trebui să susţin o comunicare. Comunicarea mea se intitula „Nu e nicio ruşine să fii scriitor”, iar ideea de bază era aceea că scriitorul nu e neapărat un intelectual, în sensul pe care acest termen l-a dobîndit în vremurile noastre, ci mai curînd un mic meşteşugar, producător de vise şi iluzii.
Ca să vă faceţi o idee, reproduc aici cîteva propoziţii:
„În măsura în care scopul scrierii nu este de a înţelege sau a cunoaşte mai mult, ci de a spori autoritatea sau prestigiul unui individ în detrimentul altuia, scrierea devine instrument de dominaţie. Astfel, funcţia socială a scriitorului riscă să devină implicit o relaţie de putere, să favorizeze exploatarea (...). În ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că sunt destul de circumspect în legătură cu motivele pentru care scriu. Răspunsul cel mai comod şi pe care l-am mai formulat de câteva ori este
