Se spune că în ciuda unor aranjamente diplomatice ( ex.reuniuni guvernamentale comune) relaţiile româno-maghiare au atins un punct de încordare paroxistică, exemplificate prin declaraţii şi luări de atitudine a diverşi reprezentanţi oficiali sau neoficiali ai Ungariei, inclusiv pe teritoriul ţării noastre sau ai unor reprezentanţi ai maghiarilor din România, relative la situaţia minorităţii maghiare.

Ultimul exemplu exploziv ar fi declaraţiile liderului partidului extremist Jobbik sau cele ale lui Laszlo Tokes. Se mai spune că anume atitudini ar fi explicabile şi prin prizma luptei politico-electorale din ambele ţări.

O fi. Opinez însă că de fapt totul se axează pe istoricul contencios româno-maghiar pe tema Ardealului şi că, în substrat, totul gravitează în jurul ideii iredentiste pe fondul nemulţumirii aranjamentului de la Trianon. Contenciosul datează nu numai de atunci încoace. Românii ardeleni au în spate o întreagă istorie a luptei pentru drepturi naţionale, inclusiv independenţa şi reunirea cu fraţii descendenţi dintr-o Dacie comună. Totul s-a petrecut şi se sprijină pe un fenomen unic în istorie: se socoate că dominarea statală maghiară şi apoi austro-ungară de aproape o mie de ani ar fi uzucapat irevocabil, politic şi teritorial, dreptul Ungariei asupra Ardealului.

Numai prin prizma unei astfel de judecăţi pot fi explicate nu numai nemulţumirile faţă de soluţia Trianon, dar şi perseverenţa, obstinaţia cu care maghiarii dinlăuntru ca şi deopotrivă cei dinafară, luptă, pe faţă dar mai cu seamă insidios, pentru revenirea la statu-quo ante. Numai astfel se poate explica publicarea repetată a unor hărţi în care Ardealul face parte din Ungaria. Numai astfel se explică stăruinţa cu care tineretul maghiar – apăsat cel de la noi – este îndoctrinat pe direcţia anti-Trianon. În fine, numai astfel se explică şirul întreg de manifestări şi declaraţii ce