Evenimentul zilei are dovada olografă a modificărilor puerile, pe care „Geniul din Carpaţi” vroia să le facă Muzeului Naţional de Istorie, clădirea de unde dictatorul a urmărit pentru ultima oară, în 1989, defi larea de 23 August.
Clădirea Muzeului Național de Istorie, cunoscută astăzi sub denumirea de Casa Radio, locul unde Ceaușescu a vrut să-și facă mâna într-ale arhitecturii
„Dințișorii” și streașina de Scornicești
La 42 de ani, cât avea atunci când s-a apucat de proiectarea Muzeului Naţional de Istorie (astăzi cunoscut sub denumirea de Casa Radio) la comanda lui Nicolae Ceauşescu, arhitectul Virgil Polizu credea că avea experienţa necesară, vârs tă optimă şi curajul necesar ca să lucreze cu “nebunu” la un proiect de asemenea anvergură. Lucru ce s-a dovedit a fi adevărat fiindcă, cu excepţia unor modificări la partea superioară a clădirii, şi a „lungirii” balconului principal, pentru a ajunge să încapă în el tot Comitetul Central, Ceauşescu a lăsat constructorii şi arhitecţii să-şi vadă de treabă.
Avantajul nostru faţă de cei care lucrau în zona Unirii la Centrul Civic a fost acela că vizitele de lucru ale tovarăşului, spune Virgil Polizu, erau mai rare. Spre deosebire de Anca Perescu, nu eram „călcaţi” în fiecatre sâmbătă şi, mai ţin minte, tovarăşul venea înconjurat de o armată de activişti nu însă mereu şi de tovarăşa Elena.” Acest lucru a făcut, pe de-o parte, să nu aibă parte de ceea ce se numea „vizita şi modificarea” şi, pe altă parte, de faptul că, în cazul unor aberaţii spontane, nimeni nu a stat să verifice dacă s-au executat până la final sau nu.
„Uite Pană, crucilii!”
Printre multele „idei geniale” care se doreau a fi “inestimabilă contribuţie” la proiectarea clădirilor monumentale din Bucureşti regăsim „desenat” chiar de Ceauşescu, pe planul Muzeului Naţional de Istorie, două elemente inspirate de copilă
