Acum ceva timp, domnul Radu Cosaşu mi-a dăruit o tăietură de ziar vechi, în care era preluat scurtul discurs pe care l-am rostit pe data de 11 mai 1990, dinaintea „parlamentului“ de atunci (CPUN: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Instituţia urma să-şi încheie mandatul, în urma alegerilor, şi, inevitabil, s-a organizat o „sesiune festivă“, plină de „discursuri de adio“. De unde, vreme de cinci luni, atmosfera plenarelor fusese destul de agitată, tonul a devenit, brusc, conciliant, dacă nu chiar „frăţesc“. Uitasem de „contribuţia“ mea şi m-a amuzat să o regăsesc, prin grija prietenească a dlui Cosaşu. Recitită după 23 de ani, cuvîntarea de mai jos e, poate, pentru cei cu gustul istoriei, un document util: un amestec de naivitate şi patos „revoluţionar“, dar şi un rapid portret de epocă, în care se disting trăsături pe care scena publică autohtonă nu le-a depăşit încă. Îl ofer, pentru arhivă, şi cititorului de azi:

Doamnelor şi domnilor,

Cu cîteva excepţii, discursurile din seara aceasta au devenit tot mai „înţelepte“, mai festive şi mai sentimentale. S-ar zice că am traversat, în aceste cinci luni, un adevărat paradis. E un semn că sîntem, definitiv, un popor cumsecade...

În ce mă priveşte, nu am simţit întotdeauna că traversăm un paradis. Mai ales în ultimele săptămîni, am avut sentimentul că, dimpotrivă, tensiunile au crescut, că o anumită încordare, o anumită profuziune a agresivităţii ne-au făcut, de multe ori, să ne urîţim. Pe mine personal, lucrurile acestea m-au tulburat. M-am trezit cu prieteni vechi pierduţi, am constatat că se creează, în schimb, alianţe între oameni care nu au în comun nimic decît patimi contextuale, am văzut cum cresc neliniştea, intoleranţa, confuzia criteriilor.

DE ACELASI AUTOR Nostalgia „cu chip uman” Despre bătrîneţe Ce greutate mai au numele grele? Modelul Galeriu Am fost ameninţat telefonic în f