Mi-a fost ruşine aseară. Cu câteva ore înainte ca „The Wall” să se dărâme peste mine doar ca să-mi dea nenumărate lecţii despre durere, scriam despre mii de morţi. Am încetat de mult să le mai zic oameni. După ce am scris, am ataşat articolului o galerie foto cu imaginile a zeci, sute de trupuri întinse pe jos, acoperite cu pături şi bucăţi mari de gheaţă. Copii omorâţi. Şi am făcut asta fără să clipesc, fără să înţeleg, fără să mă doară.
Cândva, pe la începutul acestei veri, m-am certat cu câţiva colegi. Am insistat să publicăm imagini video şi fotografii cu victimele unui presupus atac cu armă chimică din Siria. Bărbaţi, femei, copii, prea mulţi bebeluşi, mult prea mulţi oameni. Consideram că trunchiez informaţia dacă nu public imaginile – nu există cuvinte care să poată cuprinde imensitatea unei astfel de tragedii. Cam de-atunci am început să nu mai înţeleg imaginile pe care le ataşez articolelor.
Turci cu feţele pline de sânge după ciocnirile cu forţele lui Erdogan. Trupurile a sute de egipteni întinse la repezeală pe străzi, după ce fuseseră măcelăriţi de armata lor. Jumătăţi de bebeluşi răpuşi de blestemul de a se fi născut în Siria zilelor noastre. Ochi disperaţi de palestinieni care caută necontenit un refugiu din calea rachetelor. Feţe arse de acid pentru că au îndrăznit să refuze cereri în căsătorie. Perfect conştientă, am fost atât de ridicolă încât să cred că pot ridica un zid în faţa durerii. Închideam ochii o secundă când imaginile mă priveau din monitor dimineaţa, pe fluxurile agenţiilor foto, dar îi deschideam imediat şi începeam mecanic să descarc fotografiile, apoi să le încarc, câte patru o dată, în site-ul nostru, ţinând în minte socoteala: „Am rămas la cel fără picioare, în tricou albastru”, să nu cumva să pierd şirul şi să dublez imaginile din fotogalerie.
Aseară, Roger Waters a stat chiar în spatele meu. M-a pri
