Cioc, boc, chiar dacă suntem în prag de septembrie, anul 2014 bate grăbit la uşă, vrând să intre în România cu un nou preşedinte. Ne place, nu ne place, ştiind ce alegeri zbuciumate ne aşteaptă, musai să deschidem, cu urări de bun venit în treacăt pe la noi. Discutăm cu oaspetele insolit ca între prieteni, dar nu rezistăm ispitei de a-l trage de limbă: ”Cine crezi că va fi noul ales?” Ce aflăm de la el? Că vechiul preşedinte, pe care unii îl plâng în preajma plecării, procentul fiind în creştere, iar alţii îi numără săptămânile care i-au mai rămas în calitate de locatar al Cotroceniului, încearcă să aibă o oareşcare influenţă în privinţa stabilirii urmaşului său. Adică, Ok, România o fi, cu bunăvoinţă, un stat de drept, dar un urmaş de-al său ar trebui să fie o rudă apropiată, o prietenă, un amic sau nepot, o cunoştinţă, sau măcar o persoană plăcută la prima vedere. Altfel, ce se face după, singur fiind? Aşa ar gândi domnia sa. ”Cum ţi se pare România înainte de alegerile care ne produc coşmaruri încă de pe acum?”, atac eu cu o altă întrebare. Răspunsul mă surprinde. Cică ar fi foarte agitată, ca o navă aflată pe o mare în plină furtună, pe care nişte marinari încearcă, sau nu, s-o scoată la liman. Uitând că nava s-ar putea scufunda cu toţi marinarii, inclusiv cu el, căpitanul se luptă în continuare, din răsputeri, cu adjuncţii săi pentru supremaţie în faţa matrozilor. Raţiunea: dacă se scufundă nava, el îşi doreşte de pe acum să rămână un fost mare şef, mi se spune. ”Electoratul va fi mai inspirat, mai pregătit în 2014 ca în 2009?” E mai informat în mediul urban, dar la fel de sărac din toate punctele de vedere în cel rural, unde doar cu 1 l. de ulei, lângă unul de făină, poţi cumpăra un vot, mă dezamăgeşte partenerul meu de discuţie. Apoi, vorbeşte de unul singur. Întreabă-mă, zice, dacă ne vom reveni la normal în anul care sunt eu, 2014, şi îţi voi răspunde categ