Bani, femei frumoase, atenţie, faimă, majorete, aplauze de la vedete pe care România le vede pe vreo scenă în Piaţa Constituţiei abia după ce le-au apărut riduri care n-au mai putut fi tratate de vreun doctor chirurg. Astfel poate să fie descrisă viaţa celor din NBA. Giganţi la propriu şi la figurat, baschetbaliştii sunt băieţii pentru publicul american care plăteşte sume colosale pentru o partidă din playoff şi o pungă de floricele la suprapreţ. Îi invidiezi în gând sau cu voce tare pe sportivii cu pricina. Nu ai cum să nu. Schimbi postul de televiziune şi dai din întâmplare peste un meci de baschet din România. Subit, nu mai invidiezi. În afară de înălţimea jucătorilor, nu mai revezi nimic din luxul din NBA. Câteva canale mai târziu, dai de sportul care a prins cel mai bine la români, fotbalul, şi parcă observi câteva asemănări: bani, femei frumoase, atenţie, faimă, aplauze de la vedete pe care, din păcate, le vedem prea des pe scenă şi nu vor să-şi descopere noi talente, în alt domeniu. Într-o ţară în care Dodel este mai apreciat decât un întreg campionat naţional de baschet, şi-a făcut apariţia în peisaj Alhaji Mohammed, sportiv pentru care publicul ploieştean şi-a înroşit de câteva ori palmele în ultimul an.
„Hai, puştiulică, trage un glonţ în cap!“
A venit la Asesoft Ploieşti după ce a jucat la echipe din Olanda, Germania, Franţa, Spania şi a avut chiar şi o experienţă în baschetul din Asia. Când afli asta, te gândeşti că România nu e chiar cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui Mohammed, aşa că te linişteşti. Povestea acestuia începe însă pe străzile din Chicago, acolo unde, alături de ceilalţi doi fraţi şi opt surori, Alhaji a participat la jocul supravieţuirii: „Acolo, ai două şanse. Fie faci sport şi te desprinzi oarecum de o parte a lumii, fie devii traficant de droguri şi de arme. Am început baschetul pe o alee întunecată, c