Ca o frunză desprinsă în viteză de pe roata unui tir mă simt în România, în care sunt nevoită uneori să mă mişc. Sunt o fricoasă că nu mă desprind de centrul oraşului, unde şi locuiesc şi muncesc. Dar cum oare să nu fii când fiecare deplasare poartă însemnele unei periculoase iritări? O coborâre în România într-o duminică obişnuită. Femei cu sânii desfăcuţi peste balustrade urmăresc strada, în vreme ce soţii lor mai dau gata câte o sticlă la crâşma sordidă din colţ, ocupată la refuz de specimenul inconfundabil numit „bărbatul român”. În autogară, prima întâmpinare mi-o face o bătaie cu trei personaje. Dar eu nu fac nici un efort să disting între ele, căci comentariile celor din microbuz mă lămuresc mai mult decât aş avea nevoie. Alte spirite încinse prelungesc „aventura” fizică cu violenţă verbală. „Eu vreau să merg cu microbuzul ăsta” şi „Nu cunoşti legile”, sunt două propoziţii care nu se pot împăca. Prima e a românului venit din afară, care nu se poate abţine să nu facă apel la bani. El are cu ce plăti, suplimentar, doar pentru că aşa vor muşchii lui, să călătorească cu microbuzul X. Românul care supravieţuieşte în România şi mai are şi veleităţi de politician ratat, îl detestă. Banilor li se opune iluzia deşteptăciunii. Umilinţa unuia e alinată de leii din portofel, sărăcia celuilalt e compensată de datul cu părerea ca datul cu ciocanul. Şoferul se tranformă şi el într-o Şeherezadă, dar una care s-a trezit cam târziu, ale cărei poveşti nu mai interesează pe nimeni, dar plictiseşte şi irită evident pe toată lumea. Duminica oamenii sunt chiar aşa de răi? Duminica, cu statul ei degeaba le aminteşte oare mai mult de propriile frustrări, de care mai uită când muncesc? Iată o duminică în care imaginea unei biserici, amintirea unui sunet de clopot, tăcerea unei lumânări aprinse te caută cum caută necesităţile satisfacţie! Şi iată o duminică în care regret că omul a fos