Pe 28 iunie 2012 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi dirijori ai secolului trecut – Sergiu Celibidache.
Articol realizat de: Despina Petecel Theodoru
La sfârşitul oricărui concert dirijat de Sergiu Celibidache, pe care nu-l poţi urmări decât cu respiraţia tăiată – chiar dacă asculţi înregistrările realizate de case discografice de prestigiu, precum EMI, Decca, Deutsche Gramophon – eşti tentat să exclami pur şi simplu: „Incredibil! Colosal! Fenomenal!“
Din seria faptelor de cultură de care am beneficiat înainte de 1990 şi pe care le-a reţinut memoria mea afectivă se desprinde, cu valoare simbolică, prezenţa la Bucureşti, în 1978, a maestrului Sergiu Celibidache – dirijor german de origine română, rezident în Germania din 1936. Celebritatea l-a transformat într-un personaj legendar, despre care circulau zvonurile cele mai contradictorii: nebun, genial, iniţiator al unei teorii sofisticate, fenomenologice, a actului dirijoral, muzicianul excesiv de intransigent, adversar înverşunat al înregistrărilor, omul capricios, insuportabil, cu reacţii imprevizbile...
„MUZICA ESTE SAU NU ESTE!“
Şansa de a asista la memorabilele concerte şi conferinţe susţinute în 1978 la Ateneul Român, de către „legenda“ în carne şi oase, mi-a permis să decodific nemijlocit unele dintre zvonuri. Astfel am constatat că „nebunia“ avea legătură cu „exaltarea intelectului“, ca „dar al zeilor“, conform semnificaţiei termenului grecesc mania, în afara căreia nu eşti decât un meşteşugar abil, nu însă şi creator înaripat; „excesul de intransigenţă“ oglindea de fapt soliditatea ştiinţei muzicale şi aspiraţia spre perfecţiune, pe de o parte, iar pe de altă parte, polivalenţa culturii sale în domeniul filosofiei, matematicii, metafizicii, psihologiei - norme respectate şi transmise riguro
