Alte cîteva din cele care ne mai stau pe cap
Nu l-am văzut niciodată pe Mourinho în transa din minutul 115 al Supercupei europene. Scriu transă pentru a nu articula nebunie; agitîndu-şi mîinile ca un fan bezmetic, el cerea fanilor englezi de pe stadionul din Praga să-şi susţină echipa la numai 5 minute de o izbîndă incomensurabilă asupra Bayernului, şi, mai ales, asupra lui Guardiola. Chelsea avea 2-1, în zece oameni, Cech apăra senzaţional, nemţii presau sufocant, Mou şi toţi ai lui rezistau - cum ar zice Cornel Dinu - ca Anglia sub bombardamente. Ca în minutul 121, în ultima secundă şi la ultimul şut al meciului, Bayern să egaleze; urmează penaltyurile şi, la 4-4, londonezul Lukaku o lukakariseşte. Ce se mai poate spune? Trebuie să fii Mourinho ca să mai ai ce spune: că echipa mai bună a pierdut, că Guardiola e un norocos, că arbitrul nu iubeşte fotbalul, a ucis meciul, eliminîndu-l pe Ramires şi a prelungit entuziast partida cu 60 de secunde, că el, Mourinho, e persecutat şi ghinionist, să tragem singuri concluziile.
Am şi eu dreptul la un entuziasm pervers de un minut? Nu sînt doi ca Mou, de impertinenţa lui permanent ofensivă şi ofensatoare. Şi poate nu-s doi ca Pep, cu perfidiile lui. El dedica victoria lui Heynckes, îl declara pe Lahm cel mai inteligent fotbalist, accepta chiar că Ramires nu trebuia să primească nici primul galben, însă el, cu doar 4 ani de antrenorat, nu discută arbitrajul. Ce concluzii să mai tragem? Una din ele, chiar după Supercupa Europei şi neuitata Cupă a Germaniei, ar suna aşa: epoca aceea cînd număram pasele dintr-un tiki-taka al Barcei a apus. Recordul acela de 20, 21 de pase va rămîne neatins. Nici Bayernul lui Pep, nici Barca lui Tata nu mai tind să bată acel record azi decăzut şi de mulţi dispreţuit ca o simplă frecangeală. Azi avem altele pe cap. De pildă: Neymar - straniu de marginalizat - a venit la Barcelona, aş