Regizoarea Vera Nemirova, exponentă a curentului „Regietheater“, a propus pe 9 septembrie o versiune în care modernul a fost cheia de boltă, cu acţiune translatată în anii noştri.

Cronică realizată de Costin Popa

Luni seară, s-au confirmat notaţiile despre producţie, făcute după premieră. Regizoarea Vera Nemirova, exponentă a curentului „Regietheater“, a propus o versiune în care modernul a fost cheia de boltă, cu acţiune translatată în anii noştri. Faptul nu deranjează, dacă acceptăm apriori ideea şi noua convenţie venită din conflictul cu libretul. Important este că relaţiile dintre personaje s-au păstrat, caracterele s-au amplificat, jocul scenic a fost intens şi amănunţit lucrat, cu expresii şi mişcări multe care urmăresc muzica în atitudinile de detaliu ale tuturor interpreţilor, inclusiv coriştilor. Teatralizare intensă. A rezultat un spectacol puternic, favorizat şi de urgenţa baghetei dirijoarei Keri-Lynn Wilson, inspiratoarea unor tempi rapizi şi dinamici, pe care Orchestra Operei Naţionale i-a urmat în siguranţă, cu o forţă câteodată în exces.

În sintonie cu regizoarea, reputata scenografă Viorica Petrovici a creat decoruri cvasi-unice, simple, stilizate şi costume contemporane cu trimiteri diverse.

TRANSCRIPŢIE MODERNĂ

Multe sunt virtuţile regiei. Alături de dramaturgia scenică, câteva „găselniţe” reuşite pigmentează platoul. Mă refer la prezenţa permanentă a Desdemonei lângă Otello încă de la prima frază a acestuia, la simbolul torţei cu care eroul titular, adulat de populaţie, aduce lumina în scena corului „Fuoco di gioia“, la coşmarurile lui Otello din debutul actului al III-lea, la imaginea cocârjată şi ieşirea înceată din scenă a Desdemonei umilite după duetul din acelaşi act cu soţul ei. Otello va ajunge curând, după numai câteva minute, într-o condiţie similară, orice sunet îl va asurzi, desăvârş