Prima parte a concertului Filarmonicii din München i-a aparţinut miercuri seară în totalitate violoncelistului francez Gautier Capuçon.

Cronică realizată de Mihai Cojocaru

Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de George Enescu stoarce din solist toate resursele expresive şi de virtuozitate. În primul rând, violoncelul cântă aproape fără pauză, cu o intensitate dramatică constantă, de un romantism incandescent. Forţa discursului este atât de nestăvilită şi viguroasă, încât orchestra, deşi mereu prezentă, pare mai mult a reflecta, decât a determina parcursul solistic. Gautier Capuçon este unul dintre cei mai aclamaţi violoncelişti din noua generaţie, iar opusul enescian i s-a potrivit de minune.

Charismaticul francez posedă acel tip de voinţă şi de implicare în absenţa cărora Simfonia concertantă ar pierde din strălucire. Dimpotrivă, în mâinile sale, partitura şi-a dezvăluit întreaga frumuseţe. Arcuşul ferm, sunetul amplu, consistent, controlul impecabil în pasajele tehnice cele mai dificile au reprezentat tot atâtea motive de admiraţie. Ca întotdeauna, muzica lui Enescu nu este uşor de urmărit. Faţetele multiple, construcţia migăloasă şi conexiunile ascunse dintre idei nu se dezvăluie de la prima audiţie.

Arhitectura lucrării nu prezintă contururi foarte vizibile, iar muzica se desfăşoară mai bine de douăzeci de minute fără nicio pauză.

Graţie lui Gautier Capuçon, publicul a avut şansa să depăşească instantaneu această etapă de acomodare prin puterea de convingere a interpretării. În Simfonia concertantă este prea puţin loc pentru reflecţie. Arhitectura lucrării nu prezintă contururi foarte vizibile, iar muzica se desfăşoară mai bine de douăzeci de minute fără nicio pauză. Ideile decurg organic, unele din altele, iar schimbările de caracter se supun aceluiaşi principiu al continuităţii.

@N_