Înainte de `89, zootehnia era în atenția tovarășilor din conducerea de partid și de stat. Porcul și vaca puneau împreună osul la stingerea datoriei externe, iar berbecuții aduceau și ei destulă valută. S-ar fi putut face mai mult, dar tovarășii aveau o viziune limitată: dintr-un întreg regn animal, ei puneau la lucru doar câteva rase.
Tovarășii de după `89, mult mai înțelepți, au înțeles rapid că mamiferele exploatate anterior aduc un profit limitat, obținut cu sudoare. Ca să ai lapte trebuie să dai vacii de mâncare, să-i rânești balega și s-o inseminezi când arde de dorință. Mai mare deranjul. Concluzia era simplă: vaca trebuia înlocuită cu un alt animal, mai puțin pretențios și mai profitabil.
Acesta a fost maidanezul – adevărată mină de aur. Nu te doare capul dacă are ce mânca și ce face când îi e sete. Două babe miloase într-un bloc sunt suficiente ca să țină-n viață o haită de zece javre colțoase. Care supraviețuiesc, dacă dă Dumnezeu, 15 sau 20 de ani. Iar în timpul ăsta tu, tovarășe, ai profit. Scoți bani frumoși din maidanez când te prefaci că-l protejezi. Îl „crotalizezi“ și asta costă mai mult decât dacă i-ai pune cercei de aur. Îl sterilizezi (dacă îl sterilizezi…), iar asta face cam cât două hernii inghinale la om. Îi faci adăpost, adică două cotețe care costă cât o vilă duplex cu jacuzzi și-n closetul de serviciu.
La fel de mulți bani scoți, tovarășe din aparatul de partid și de stat, și când omori maidanezul. Numai căratul lui, din stradă și până în locul în care urmează să-i arzi o lopată în scăfârlie, face cât 5 alocații lunare de copil. Dar apare o problemă, tovarășe: în ritmul ăsta, în doi ani rămâi fără obiectul muncii, și tu de unde mai scoți profit? De-aia zic: se impune importul de maidanezi. De urgență și în cantități industriale. Ca să-ți meargă ție bine când nouă ne merge rău, tovarășe.
Publicat în AC, NR. 37
co
