S-a terminat. Dintr-o dată, de necrezut, fără avertisment. Şi fără discursurile de final ale mai marilor zilei. Mai bine, nu era momentul pentru promisiuni. Muzica a tăcut. Culorile acvatice de un ireal verde-roşu-galben-albastru se opresc din jocul ce sfidează gravitaţia şi imaginează sunetul. Iar complicatele retorte din intro-ul în caracter popular românesc se vor estompa. Cu ce rămânem, treaba fiecăruia.
Magia ia o pauză. Pauza se ştie, face muzica. De fapt, care magie ? Muzicienii pe care i-am văzut anul acesta la Enescu nu erau nişte magi, cu rarisime excepţii. Cei mai mulţi au fost extraordinari de buni. Excelenţa se cîştigă prin muncă. Normal, în muzică 99 % e transpiraţie, o spune chiar Enescu. Şi pe lîngă asta, în muzică tot ce contează e să fii viu şi să-l faci pe celălalt să se simtă viu. Ca în viaţă şi iubire, să fii viu şi sincer, indiferent de care parte a scenei te afli. Mi-au spus-o oameni de meserie. Deci nu, nu cred în magie, atâta timp cât cei care o revendică, nu o merită. În 1913, Enescu era ”bătut” cu flori pe scenele Iaşului. Inocenţă? La 100 de ani de atunci, publicul părăseşte sala, în Festival, înaintea unei compoziţii scrise de Enescu. Iar sala Ateneului e jenant de goală la recitalul din ultima zi a prestigiosului Schubert Ensemble. Magie ? Nu, nici una nici alta, nici măcar nu-i ştim opera, oricât de snob am vorbi despre Maruca.
Să ne trezim. Profesioniştii au abdicat de mult de la cauza explicării creaţiei enesciene. Televiziunea publică nu are la ora asta o emisiune muzicală de familiarizare şi introducere în fenomen, seratele lui Iosif Sava sunt amintire ceţoasă. Cu atât mai puţin vreun ciclu de concerte-lecţii care să traducă opusurile lui Enescu. Sunt 33, relativ puţine, de la Poema Română la Simfonia de cameră. Sunt muzicieni români, care deşi n-au mai cântat Enescu de ani buni, spun că ”nimeni nu-l cântă ca noi”. Iar c
