Iau nişte notiţe din mass-media şi mă bucur ca un copil. Poate ştiţi că bucuria copilului e curată ca ”zăpada meilor”, care se aşterne uşor, întârzâiat, pe la începutul primăverilor. Dar e şi spontană, totală, nu e ca bucuria maturilor, mai elaborată, mai circimspectă, în care se poate strecura ca ingredient şi o umbră de îndoială. Cum să nu mă bucur când văd că ţara mea este iubită, apreciată, sau chiar compătimită de către străini? Nu vă grăbiţi, nu de străinii pe care i-am vrea noi, nu de liderii influenţi de pe mapamond, aflaţi într-o stare de inamiciţie generală, incapabili şi neinteresaţi să exporte aprecieri şi prietenie către ţările mai mici, ci de oameni simpli, neimplicaţi în politică. Nu e foarte mult, dar e important pentru moralul românilor, mai ales azi, acum. Când iau notiţe, sunt de-a dreptul uimit. Constat că, în timp ce unii români îşi ponegresc propria ţară ori de câte ori au prilejul, luându-i în braţe chiar pe inamicii ei, un străin o laudă, cu sublinierea că e şi dezinteresat. În timp ce românul, în general, priveşe satul românesc ca pe o ruşine, sau chiar calamitate, vin străinidin Vest care îl văd ca parte a unei ”civilizaţii rurale autentice”, de care trebuie să fim mândri. Alţii nu mai au aşa ceva, şi regretă, sau au nostalgii. Oare stăm bine cu văzul? Dar cu celelalte simţuri? ”România nu are prieteni” După două decenii de trai în România, unul din aceşti străini spune negru pe alb: ”Poporul român e ca un copil al nimănui”. Sau: ”România nu are prieteni şi din cauza clasei politice care nu poate exista fără să-şi bată joc de propriul electorat”. Nu are prieteni nici între vecini, mai spune. Rostite de un demonstrant român, sau ziarist, aceste cuvinte nu ar mai avea niciun impact, dar aparţinând unui străin au darul să te trezească complet, conform îndemnului din primul vers al Imnului naţional. Este impresionant cât de mult poate un străin