„Lumina nu-i lumină,
ci doar un grai uitat,
încetul cu încetul
chemând întru a fi.”
Aceste versuri străvezii se găsesc la finalul poemului Timp alb al lui Dumitru Ichim din cartea Nelogoditele tăceri/ Heshtjet e pafejura (Editura Amanda, Buc., 2013), carte ce adună poezii din cele anterioare şi prin intermediul lui Baki Ymeri trece şi în albaneză, crescând ca două flăcări din jarul de pe aceeaşi vatră. Fie şi doar şoptite de preot în sfântul lăcaş, ridicat de el în Kitchener, din Canada, aceste vorbe ar trece prin enoriaşi şi i-ar aduna ca o singură fiinţă sub cupola înaltă; fie şi doar trecute pe filele unei cărţi, ele rămân pentru poet şi cititor ca o inscripţie înflorită în piatră, cu sclipiri de frumuseţe şi nume.
Ce vor să spună primele două versuri care încep cu o negaţie şi se răstoarnă într-o afirmaţie ce este la rândul ei negaţie? „Lumina nu-i lumină, ci doar un grai uitat”. Dar celelalte două care abia se aud din pricina uitării, „încetul cu încetul chemând întru a fi”? Observăm cum se rotesc spiralic spre acel „întru a fi”. Ştim de la Constantin Noica, şi ca oricare vorbitor din Carpaţi, funcţia de deschidere a acestui „întru” şi de lucrare în fiinţă. Dar această chemare „întru a fi” cine o rosteşte şi cui se adresează? Poate graiul uitat să vorbească şi să cheme? Şi mai mult, pe cine priveşte? Acest „a fi” se referă la om, la lume sau la graiul uitat? Sunt întrebări iscate din nevoia de întoarcere a omului, a poeziei, la fundamente şi la sine. Ele ţin de căile fiinţei şi de privirea şi exigenţa întregului.
Reluăm şi desfacem strofa în două părţi: primele două versuri sunt o afirmaţie; celelalte, o funcţie; primele deschid o perspectivă ontică, celelalte se încarcă de o sarcină ontică. Primele se strâng în identitatea dintre negaţia „Lumina nu-i lumină” şi afirmaţia ce cuprinde în sine negaţia proprie: „ci doar u