De ce tocmai colinele? Poate pentru că, privind de sus şi din depărtare, ochiul efasează involuntar detaliile neplăcute.

Unele din întrebările stăruitoare care ne reţin atenţia la un moment dat îşi capătă răspuns doar „la faţa locului”. Are însă locul o „faţă” distinctă, accesibilă imediat? Şi dacă da, cum o putem surprinde în propria diferenţă? Este de presupus că multe din lucrurile aparent exterioare îşi pun amprenta asupra noastră, influenţându-ne atât felul de a gândi, cât şi năravurile – bune sau proaste. Să luăm, bunăoară, clima şi relieful. Mixate fericit, pot fi vectorii decisivi de atmosferă. Aceasta explică de ce nordicii europeni par mai curând „reci” şi distanţi, în timp ce locuitorii sudului trec drept afabili şi deschişi. Italienii, spaniolii şi grecii confirmă cu prisosinţă aceste din urmă evidenţe.

De ce m-aş feri să recunosc? Îmi place Grecia. Şi nu doar pentru că aici s-au născut zeii, miturile homerice, olimpiadele sportive, teatrul şi democraţia. Vechea Eladă este locul de naştere a tragediei. O spune Fr. Nietzsche, într-una din cărţile sale. Muzica de cor şi poezia lirică au întreţinut preţ de secole fiorul tragedian, cel cultivat asiduu în Teatrul lui Dionysos - locul în care se jucau piesele anticilor Eschil, Sofocle şi Euripide. Întreaga artă a grecilor ar pendula între „apolinic” şi „dionisiac”, între dispoziţia senină a plasticienilor (superficiali imitatori ai frumosului) şi înclinaţia muzicienilor pentru ritmuri febrile, răscolind instincte şi pasiuni.

Grecia este însă şi patria filosofiei. De ce tocmai aici şi-a găsit îndeletnicirea speculativă „pământul” privilegiat?

O atare chestiune l-a preocupat cândva pe Gilles Deleuze. Între gândire şi spaţiul în care aceasta se produce trebuie să existe anumite afinităţi sau complicităţi. Pentru a le explica acţiunea reciprocă, francezul a inventat termenul de geo