În 1998, la ultimul Mondial al României, Maxim era în clasa întâi, Chiricheş într-a doua, iar noi, ceilalţi, eram mult mai tineri, mai liberi şi mai puri decât suntem acum. Tricolorii erau vopsiţi blonzi după primele două meciuri şi noi îi certam că n-au făcut mai mult decât optimea cu Croaţia, pierdută de blonzii noştri dintr-un penalty care n-a fost. Hagi ne-a spus atunci că ei merită statui, noi nu l-am crezut, abia l-am aşteptat să se lase, să devină selecţioner, să spună că trebuie să stea satelitul şi că acela căruia îi e frică de lup nu trebuie să intre în pădure. L-am aşteptat să rateze barajul cu Slovenia ca să-l mai dărâmăm o dară, convinşi că dacă n-a fost 2002, va fi 2006 sau 2010. Mai încolo de-atât nu îndrăzneam să privim, 2014 ni se părea într-un horror SF, când vor centra cyborgii şi vor sări la cap extratereştriii.
Extraterestrul de astăzi e Marica sau, în fine, Ciprian, cum scrie pe proaspătul tricou de la Getafe. Numărul 9 al nostru ne trimite un mesaj emoţionant, chiar dacă e parcat între pereţii reci ai facebook-ului. Să nu spună nimeni că facebook-ul e cald! E o cameră frigorifică în care se criogenează sentimentele provocate de mişcarea mâinii pe taste.
Ciprian ne spune să fim concilianţi, să n-avem resentimente şi să fim alături de echipa României, indiferent dacă e vorba de fotbal, gimnastică sau altceva. Încercăm, Cipriane! Dar dă-ţi seama cât de mult ne dorim un Mondial. Cu tot respectul faţă de cariera ta, poate ni-l dorim mai mult decât tine! Nu da pagina, nu e glumă! Noi, care am trecut binişor de patruzeci, am prins maturi şi Italia, şi nopţile de la Pasadena. Ştim ce e la un mondial cu România, pentru că l-am trăit. În 1998, când cu blonzii, tu aveai 12-13 ani şi vedeai lucrurile altfel. Mai uşor, mai copilăreşte.
Acum tu îţi doreşti, dar şi noi ne dorim. Nu e vorba de negativism, ci de do
