Fie că recunoaştem, fie că nu, indiferent de propriile abilităţi personale, formarea şi dezvoltarea noastră profesională nu se pot rupe de mentori şi modele. Am beneficiat de mentori de valoare, dar, printre aceştia, profesorul Juvara ocupă un loc cu totul şi cu totul deosebit. Aşa cum cred că s-a întâmplat multora dintre noi, odată intrat în tagma chirurgilor, mereu mai acaparat de specialitatea căreia mă dedicasem, încercam să-i descifrez frumuseţea şi, în egală măsură, dificultăţile. Dar eram departe de a-i pătrunde urzeala şi temeliile. Nu am fost elevul profesorului, dar mă consider elevul său. Când a venit vremea primului curs de perfecţionare, deşi puteam alege locuri mai comode, contrar sfatului unor apropiaţi, care-mi spuneau că nu ştiu ce fac, că intru în bârlogul lupului, am reuşit – cu greutate – să obţin favoarea unui curs de perfecţionare în clinica domniei sale. Acela a fost un moment capital. Numai după ce m-am aflat în preajma profesorului, în acea inconfundabilă atmosferă iradiată dinspre el, copleşitoare şi stimulativă, am înţeles ce înseamnă cu adevărat să fii chirurg, mi-am însuşit sensurile şi morala specialităţii şi, în mod deosebit, conştiinţa acelei unde de entuziasm cu care chirurgia trebuie practicată. Evoc, din timpul cursului, momentele aşteptării de dimineaţă, când totul părea obişnuit. Dar când răsuna claxonul binecunoscut în faţa porţilor care trebuiau să se dea în lături, se întâmpla cum cred că se petrec lucrurile în savană, când măria sa leul îşi face cunoscută prezenţa: jivinele se ascund, spăimoasele fug şi rămân numai cei credincioşi. Atunci era momentul când toate energiile îşi găseau cadenţa şi unisonul, pregătind slujba pe care marele sacerdot urma s-o oficieze în templul trupului omenesc. Ce superbe acele lecţii deschise ale rapoartelor de gardă! Ce valoare fără egal căpătau expunerile cazurilor de operat