Urmează, pe 20 şi 27 octombrie, două zile încărcate de o puternică simbolistică identitară. Cetăţenii români vor ieşi în stradă pentru a-şi cere drepturile legate de apartenenţa etnică. Pe de o parte, în Bucureşti, unioniştii vor mărşălui pentru a cere unirea Republicii Moldova (o parte a Basarabiei) cu România şi a solicita clasei politice şi societăţii civile din România să facă din această Unire un proiect de ţară.

Pe de o alta, în judeţul Covasna, între localităţile Breţcu şi Chichiş, cetăţenii români de origine maghiară vor forma un lanţ uman, denumit de organizatori marele marş al secuilor şi vor cere ca Ţinutul Secuiesc să devină o provincie autonomă, autonomie bazată pe criterii etnice. Care este diferenţa între cele două marşuri care se desfăşoară la câteva sute de kilometrii distanţă unul de altul pe teritoriul statului român? Una simplă, dar brutală prin conotaţiile ei istorice. Basarabia a suferit un îndelungat proces de rusificare, proces atât de dur încât discuţiile legate de crimele comunismului în România par o joacă de copii. Au fost necesari ani buni, după căderea blocului comunist, pentru ca românii basarabeni să se exprime iarăşi masiv ca parte componentă a statului român şi să solicite reintegrarea reală în graniţele naturale ale românităţii. Aşa zisul ţinut secuiesc, reinventat de curând de ideologii maghiari, a avut o istorie ceva mai liniştită. Fără a neglija abuzurile săvârşite de armata română, greu de evitat în momentul unui conflict armat, acest teritoriu istoric românesc a fost marcat în principal de atrocităţile săvârşite la adresa românilor de strămoşii conlocuitorilor care acum îşi cer autonomia. În România, la ora actuală, câteva sute de cetăţeni se declară secui, restul solicitanţilor de autonomie asumându-şi etnia maghiară. Aşadar etnonimul este folosit strict în scopuri de imagine şi nu poate fi asociat cu o pop