Am recitit "Memoriile" lui I.G.Duca. Ele ne oferă fresca situaţiei politice din vremea războiului pentru reîntregire şi descriu primii ani de viaţă ai României Mari.
Sunt acolo multe lucruri interesante: tratativele de pace – în care Aliaţii au mai lăsat principiile auto-determinării naţiunilor şi şi-au urmărit cinic interesele... Dificultăţile de armonizare dintre regăţeni şi ardeleni. Primirea entuziastă a Regelui Ferdinand de către nobilii maghiari din Transilvania, fericiţi că i-a scăpat de comuniştii lui Bela Kuhn.
Dar peste sărăcie, oarece corupţie, dincolo de şarjele partizane şi mai presus de chichiţele intrigilor de cabinet, Duca dă măsura unui om politic de pe vremuri: cultivat, patriot, capabil să ducă o frază pînă la capăt şi un raţionament până la dezarmarea oricărui adversar. Politicianul liberal are, bunăoară, eleganţa de a fi generos cu posteritatea ilustrului competitor din tabăra conservatoare, P.P Carp: îl critică, dar nu-l umileşte, îi pomeneşte ratările, omagiindu-i totodată calităţile. Ce vremuri !
Acum, într-o Românie care mai are puţin până la centenarul Marii Uniri, situaţia politică e mult mai jalnică, orice am spune. Diferenţele regionale de mentalitate şi dezvoltare economică se menţin. Însă rivalităţile politice au coborât la nivel de cocină, bodegă şi maidan din spatele blocului. Avem mai mulţi politicieni agramaţi decât analfabeţi avea un sat din Muntenia, la 1919. Dl Antonescu, un profesor de istorie care şi-a chinuit deopotrivă studiile şi elevii dornici să-l mai vadă pe la ore, face figura unui Demosthene modern şi e celebrat ca geniu oratoric, sub cupola unui Parlament unde au triumfat, lamentabil, înghionteala, sudoarea mitei şi obrăznicia ţoapei.
În locul domnilor cu monoclu, pieptar alb, papion şi redingotă, defilează prin piaţa publică o curioasă faună de şmecheraşi cu tupeu, ageamii cu opinii ferme şi parven
