Cartea profesorului Boia despre sursele şi componentele „diferenţei” româneşti („De ce e România altfel?”) a stîrnit, inevitabil, dezbateri aprige, susţinute nu atît cu argumente, cît cu „stări” difuze, născute dintr-un frison patriotic contrariat. Profesorul Boia a oferit o carte de idei, pornind, fireşte de la fapte, dar adunînd totul sub generalitatea unei teze radicale.
De curînd, a apărut o altă carte, excelentă din punctul meu de vedere, în care „teza” e mai curînd un acompaniament subsidiar, o ipo-teză, slujită de o amplă cercetare de arhivă: o carte de documente, legate laolaltă de un discurs seducător: istoria ca istorisire pe bază de cuminţenie istoriografică. E cartea doamnei Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, intitulată „Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860.” (Humanitas, 2013).
Îi invit pe cititorii curioşi, rezonabili şi preocupaţi de problema identităţii româneşti să parcurgă neîntîrziat această carte. Vor afla şi bune şi rele despre cum a început alcătuirea României moderne. Vor fi uimiţi de „actualitatea” cîtorva teme, de subteranele sociologice ale unei istorii foarte (prea?) pitoreşti, de harul de povestitor al autoarei. Pentru a da substanţă şi un spor de atractivitate invitaţiei mele, voi invoca două-trei pasaje caracteristice. „Modernizarea” a însemnat, pe vremuri, ca şi azi, „europenizare”. Aşa o vedea Ienăchiţă Văcărescu încă din secolul al XVIII-lea, aşa o vedea Grigore Râmniceanu, pentru care Europa era „podoaba lumii”, pepinieră de oameni cu „mintea ascuţită”, „puitori de pravile”, care au ştiut să „dumesticească” şi să înveţe celelalte naţii ale lumii. ”Vremea este a ne deştepta” scria şi Dinicu Golescu. Eufrosin Poteca, întors de la Pisa şi Paris, zice, la rîndul lui:
„Noi românii, strănepoţii slăviţilor acelora Romani, trebuie să rămînem a pururi departe de neamurile cele luminate?
