E printre cele mai cunoscute umoriste din România, trăsătură evidentă, deşi s-a camuflat perfid în jurnalistă. Simona e o Tina Fey de la noi, ceea ce o apropie de vedeta de la Saturday Night Live nefiind doar faptul că amândouă au făcut scenarii pentru televizune, ci umorul.

Acesta nu e deloc feminin, iar masculin nici nu poate fi vorba, ci, pur şi simplu, umor. A, şi e studentă-boboc, să nu ziceţi că nu vă dau şi-o ştire.

De ce te temi cel mai tare?

De singurătate. Cel mai groaznic dintre coşmarurile pe care le trăiesc cu ochii deschişi e unul în care cei dragi ai mei au dispărut, iar eu umblu singură şi fără sens prin lume. Dacă aş avea de ales între moarte şi singurătate, aş alege-o fără ezitare pe prima. Îmi mai e teamă să nu ajung să mă prăjesc la cap şi să îmbătrânesc urât, cum, din păcate, văd că multora li se întâmplă, sub ochii noştri. Iar, la scara mai mică, a vieţii de zi cu zi, mi-e frică de ridicol. A, şi de cutremur.

Care e prima ta amintire?

Nu ştiu care e prima, dar o să-ţi zic una mai cinematografică, aşa. Mă văd, pe la vreo patru anişori, făcând pe Nadia la bara de covoare din faţa blocului, căzând în cap şi începând apoi să urlu, cu un ursuleţ galben de plastic în braţe, plin de sânge. Îi mai văd şi pe toţi copiii blocului, înşiraţi pe scară, până la etajul patru, la uşa alor mei, ca să-i anunţe că le-a căzut odorul în cap şi şi l-a spart. Ah, şi în timp ce ţi-o povesteam pe asta, mi-a mai ţâşnit una din străfundurile memoriei (altfel, destul de fragilă, maică): aveam vreo trei ani, eram în troleibuz cu taică-meu şi am strigat în gura mare „Aoleu, tăticule, să vezi ce ne ia mămica-n gheare, că am întârziat!“. Toată lumea s-a uitat la mine amuzată şi la taică-meu cu milă.

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

Admir oamenii care, dacă ar fi lichizi, nu ar lua forma vasului în care ar fi puşi, ci şi-ar păstra-