În primăvara anului 2000, eram de puţine săptămîni consul general al României la Chicago. După tradiţia diplomaticească, începusem să merg pe la oficialii locali, pe la reprezentanţii omologi ai altor ţări, pe la liderii comunităţii româneşti şi aşa mai departe, pentru a mă prezenta. Sursa: CODRIN PRISECARU

Unul din primii care m-au primit a fost consulul general al Germanei, dl. Engelhardt. Am dat de la început o atenţie sporită acestei prime întîlniri pentru că, în acel moment, relaţiile din România şi Germania nu erau tocmai bune. Lansajul nostru spre UE era privit cu răceală la Berlin şi unul dintre obictivele noastre era să topim acest îngheţ, înţelegînd că aderarea la UE este imposibilă fără sprijin german.

Dl. Engelhardt era un diplomat de lungă carieră (mai avea vreo doi ani pînă la pensie), cu totul atipic din perspectiva prejudecăţii care ne indică un anumit gen de diplomat german: era brunet, mărunţel, extrovert, gesticula amplu şi expresiv cînd vorbea, rîdea cu poftă şi fuma ţigară după ţigară şi asculta muzică simfonică în extaz. De o viaţă, pasiunea lui ardentă era să traducă poezie în germană sau din germană într-una din multele limbi pe care le ştia.

Nu mult după ce ne-am strîns pentru prima dată mîinile în biroul său şi ne-am aşezat pentru obişnuita primă conversaţie, dl. Engelhardt mi-a spus: "Să ştii că nu înţeleg de ce guvernul meu se comportă atît de distant cu România. Sigur că problema imigraţiei ilegale pe considerente economice este serioasă, îmi dau bine seama şi de ce cetăţenii germani sînt deranjaţi de romii care tot vin din Estul Europei, pot înţelege chiar şi prelungirea unei stări de neîncredere venită din timpul războiului rece. Dar guvernul meu ar trebui să înţeleagă că nu se poate vorbi despre Europa întreagă, unită, fără România. Europa este de neconceput fără România."

Vă daţi seama ce surpriză plăcută am avut!