Cine urmăreşte cît de cît bîiguielile mele scrise sau vorbite va fi sesizat atenţia acordată în ultimul timp personajului politic numit Crin Antonescu.
Sînt cititori şi telespectatori – de bună sau de rea credinţă – care mă confundă cu un membru cherchelit al unei galerii de fotbal. Altfel spus, ei vor de la mine îngînări de cîntece în cor cînd apare în arena politică un personaj, şi huiduieli – tot în cor – cînd apare altul, de regulă duşmanul primului.
Sub acest semn, a-ţi îndrepta atenţia asupra unui personaj politic poate fi la iuţeală văzut ca o săritură peste pîrleazul care desparte galeriile duşmane, pentru a trece din galeria unei echipe, în galeria celeilalte.
Aşa s-a întîmplat şi cu preocuparea mea pentru evoluţia lui Crin Antonescu din ultimul timp.
S-a suspectat de îndată, mai ales de membrii galeriei Băsescu, o trecere a mea în rîndurile galeriei Antonescu, deşi, prin întreaga mea prestaţie, nu cred să fi lăsat impresia că aş fi fost, fie şi o clipă, component al vreunei galerii politice postdecembriste.
Calomnia asta a fost una dintre armele folosite de matracucele gazetăreşti de la Trustul Intact.
În chip ciudat, iată această calomnie asumată şi de presa lui Traian Băsescu.
Eu însă m-am ocupat de Crin Antonescu, pentru că evoluţia sa de după întoarcerea din concediu mi s-a părut unul dintre cele mai interesante fenomene ale anului care ne desparte de unul dintre momentele cruciale pentru România postdecembristă: scrutinului prezidenţial din 2014.
În această evoluţie din ultimul timp, marcată de strategia electorală a lui Crin Antonescu – strategie căreia i-am putea spune Candidatura la prezidenţiale ca şi cum PSD nu l-ar sprijini – am înregistrat două etape, abordate chiar în debutul interviului de duminică 20 octombrie 2013, seara, de la B1 TV:
Una care