În urmă cu câteva luni, a apărut un articol în Adevărul semnat de Doina Papp intitulat „Tigrul sibian şi realitatea noastră tărcată”. Atunci când l-am citit prima dată m-a indispus, dar cu toate astea n-am reacţionat în niciun fel. Mi-am adus aminte de acest text de curând, după ce am văzut la Odeon ultimul spectacol al Gianinei Cărbunariu, „Tipografic majuscul”.

Recitindu-l, îmi dau seama că un astfel de articol nu e doar un caz izolat, ci e simptomatic pentru o mare parte din critica teatrală.

Referindu-se la spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tigrul sibian, autoarea articolului spune că şi-ar dori să-i vadă pe cei trei actori, Paula Gherghe, Toma Dănilă şi Rolando Matsangos „pe scenele teatrelor, în spectacole serioase pentru care îi recomandă talentul lor viguros. Deocamdată, îşi exersează doar multiplele disponibilităţi, făcând de toate, trecând prin felurite tipologii, manevrând camera video (accesoriu indispensabil în acest tip de reprezentaţii), ordonând recuzita, şi valorificându-se, în fine, ca actori mai puţin, căci atât le permite teatrul minimalist.”

Fragmentul de mai sus trădează o viziune pe care o credeam depăşită. Aveam impresia că aşa se punea problema în anii ’90. În excelenta sa carte, Surplus de oameni sau surplus de idei, regizorul Theodor-Cristian Popescu afirmă despre acea perioadă ca a fost marcată de o “cultură a succesului şi a capodoperei şi de o viziune a artistului ca lup singuratic, care devin în mod paradoxal o frână în dezvoltarea noilor organisme independente”. Se pare că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Discursul critic autohton e încă îmbibat de astfel de clişee şi stă sub semnul unor polarizări excesive.

Sunt câteva teme la care Doina Papp revine în mod obsesiv pe tot parcursul articolului. În primul rând, delimitarea între spectacole serioase (asociate, fireşte, cu scenele mari) şi spectacolele neserio