Resuscitat în condiţii nebuloase prin acordul de coabitare cu premierul Victor Ponta, Traian Băsescu şi-a suflat vînt la pupa şi s-a lăsat dus de valuri, precum în Corabia beată a lui Rimbaud, „mai uşor ca un dop“. Învîrtind, ca un prunc pus pe şotii, în toate direcţiile timona politicii sale, Băsescu s-a identificat sub o mască parţial surprinzătoare – aceea a difuzorului de arbitrar pur în comunicarea publică şi instituţională. Nu despre endemica impredictibilitate a lui Băsescu e vorba, ci despre ceea ce pare a fi un comportament dominat de mari fluctuaţii în planul raționamentului logic al multora dintre manifestările sale. Disperarea bărbatului de stat care asistă, după alegerile din 2012, la decăderea propriei măreţii va fi determinat această conduită debusolantă a lui Băsescu: cînd absent în situaţii ce reclamau, prin tradiţia ce însuşi a statornicit-o, o poziţie tranşantă din partea sa, cînd năpustindu-se, pe un soi de front privat, asupra unor inamici mai mult sau mai puţin recognoscibili, ca un mitralior zguduit de emoţii incontrolabile, ce-şi descarcă muniţia în toate cele patru zări.
Deposedat de instrumente ale puterii puse la dispoziţie de fosta majoritate pedelistă, Traian Băsescu s-a descoperit fără partid sau, mai exact, cu partidul său redirecţionat într-o sterilă opoziție. După o tentativă emfatică de a reîncarna PDL pe scheletul Elenei Udrea, Băsescu s-a lepădat fără nostalgii şi scrupule morale de fosta sa echipă care nu-i mai putea asigura confortul decizional de odinioară. A fost sculată din adormire Mişcarea Populară – altă patetică butaforie a lui Băsescu, pornită, probabil, din instinctul patern de a oferi spaţiu pentru descătularea energiilor unor tineri politicieni crescuţi în curtea Cotrocenilor. Băsescu nu se mai are decît pe sine ca punct de sprijin pentru a încerca să mute, ca în vremurile bune, pămîntul din loc. Cum forţ
