„Sărăcia noastră ne omoară,/ De atâta marş ne doare splina,/ Cine iese ultimul din ţară/ E rugat să stingă şi lumina.” (A. Păunescu)
Românii dintre Prut şi Nistru au avut trei mari adunări naţionale: de la 27 august 1989 (revendicarea alfabetului şi a grafiei latine), de la 23 iunie 1990 (declararea Suveranităţii) şi de la 27 august 1991 (proclamarea Independenţei). Abordând istoriceşte aceste manifestaţii de amploare, rezultatul scontat – cel al reunificării, nu a avut finalitate, pe când din perspectivă politologică, fenomenul s-ar fi consumat prin trecerea de la „romantism” la „pragmatism”. În tot cazul, marile adunări naţionale de la Chişinău au fost expresia unor reverberaţii populare şi nu a unor elucubraţii populiste.
Similar ghinionului generaţiilor precedente, în aprilie 2009, tinerii au reuşit să scape de răul mai mare, dând peste răul mai mic. Într-un sens anume, suferim de un blestem al semi-eşecurilor: deşi îngropăm securea războiului, ne pomenim pe baricade; deşi repurtăm victorii, acestea se dovedesc a fi efemere.
În tot acest răstimp, am pierdut oameni de o valoare incontestabilă. Nu mai sunt printre noi soţii Aldea-Teodorovici, ale căror cântece sunt şi alinare, şi imnuri de rezistenţă. A plecat în lumea celor drepţi şi poetul Grigore Vieru, ale cărui opere constituie un indubitabil reper de moralitate şi demnitate. Ne lipseşte şi disidentul Gheorghe Ghimpu, ale cărui discursuri înflăcărate nu mai pot fi reproduse sau egalate. Şi mulţi, mulţi alţii, fără de care adunările din 1989-1991 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale...
Tocmai din acest considerent, la 3 noiembrie anul curent, vom asista la denaturarea conceptului de „Mare Adunare Naţională”. Cel două partide şi jumătate de la guvernare, care au anunţat intenţia de a organiza o manifestare nu atât pentru susţinerea opţiunii de integrare europeană, cât pentru măsurarea pote
