Am o slăbiciune veche pentru criticii literari, probabil, din perioada cenaclului de la aşezământul culturalo-educativ (în vremurile în care eram eu licean, era mai mult industrial…) „Matei Basarab“, când eram vizitaţi, nu mai ţin minte prin ce minune, de exegeţi de renume.
Aşa l-am cunoscut pe Ovid S. Crohmălniceanu, care le-a spus cenaclistelor în sarafan să mai scrie şi de bâtlani, nu doar de porumbiţe, că şi ăia sunt elemente poetice. Apoi, într-o bună zi, a venit Paul Cornea. A rostit, cu blândeţe, nişte sintagme de care m-am îndrăgostit de mi s-au înroşit urechile (literatură comparată, pre-romantism…). Ca să vedeţi ce mică e lumea şi cum vin de se leagă lucrurile, în prezent e în curs de apariţie volumul „Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache“. Un pretext, departe de a fi singurul, de a-l aborda pe unul dintre criticii literari de azi,Daniel Cristea-Enache, cu care am avut plăcerea de a ne ciocni la niscaiva evenimente culturale (metroul tapetat cu strofe, ziua în care cafea s-a luat cu o poezie). L-am abordat şi a răspuns prompt la chestionar. Aşadar, criticul, aşa cum nu-l ştiţi!
De ce te temi cel mai tare?
De examenul final, la care nu mai poţi să mergi la mărire în toamnă.
Care e prima ta amintire?
Era o petrecere a părinţilor (asta am aflat mai târziu), iar eu eram acoperit de nişte perne de sub care mă zbăteam să ies.
Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?
Admir spiritul feminin, pentru aliajul de forţă, sensibilitate şi inteligenţă.
Ce îţi place la înfăţişarea ta?
Când sunt văzut din faţă, îmi pare că arăt mai bine din profil. Când îmi văd profilul, îmi spun: în mod clar, arăt mai bine văzut din faţă…
Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?
Un lănţişor de la tatăl meu. Are două simb
