Un element de unitate şi continuitate fundamental, poate cel mai relevant cel puţin la nivel de discurs, este imaginea împăratului. Cum este ea construită şi percepută începând cu Maximin Thrax, primul “împărat-soldat”? In legătură cu împăraţii din anarhia militară putem remarca succint că: sunt în număr foarte mare, au domnii foarte scurte, niciunul nu stabileşte o dinastie, iar majoritatea sunt soldaţi.
Dar în spatele acestor elemente se ascund dezvoltări mult mai complexe, care arată de fapt că distanţa dintre imaginea tetrarhică ce sublimează trăsăturile individuale pentru a evidenţia coeziunea colegiului imperial, cu o puternică aură divină[1], şi prezentările mai individualizate care comportă conexiuni mai subtile cu divinitatea specifice secolului al III-lea, este mai pregnantă decât diferenţele dintre imaginile imperiale din timpul crizei şi cele precedente. Putem considera tetrarhia drept o replică la o practică politică ce pare să nu mai fie capabilă să asigure siguranţa statală, iar imaginea imperială este modificată în consecinţă pentru a întări autoritatea.
În secolul al III-lea se remarcă anumite transformări ale reprezentărilor imperiale, dar şi continuitate. Într-o perioadă care suferă o destabilizare accentuată şi o contestare mai pronunţată a autorităţii centrale, împăraţii încearcă să se impună prin varii metode la nivel de discurs, pentru a crea cel puţin iluzia unei coerenţe a autorităţii. Oricât de complicată ar fi fost situaţia, rolul împăratului ca punct central servea la menţinerea coeziunii Imperiului[2]. De la Severus Alexander la Diocleţian există încercări nenumărate, reuşite sau eşuate, de a transforma comandanţii din afara Romei în împăraţi. Rostovtzeff vorbeşte despre o militarizare sistematică a guvernării, o autocratizare a puterii imperiale bazate în speţă pe susţinerea trupelor. Aristocraţia şi birocraţia de
