Uniunea Europeană este bântuită acum de o profundă criză datorată pierderii de identitate a „conceptului european” pus să se lupte, pe fondul unei crize profunde, cu revenirea naţionalismelor de toate felurile şi toate culorile, totul sub semnul unei posibile reîntoarceri la „statele-naţiune”.

Acesta va fi fundalul tuturor dezbaterilor din perioada următoare, cel puţin până la fine de mai 2014, atunci când vom şti ce tip de Parlament European îşi vor dori cetăţenii UE (sau cel puţin aceia, în număr destul de redus, care se vor duce totuşi la vot). Nu este o dezbatere doar despre viitorul politic al Europei, ci despre alegerile care vor determina locul viitor al UE într-un context geo-politic care se schimbă cu rapiditate şi, aş spune, deloc în favoarea construcţiei instituţionale de azi a continentului nostru.

Pe de o parte, se va intra în 2014 cu un un imens eşec: nu va fi semnat (şi nici măcar aproape nu ne vom afla de asta) Acordul de Liber Schimb între UE şi SUA, marele proiect politic care ar fi trebuit să încununeze cele două mandate succesive oferite lui Barosso, neconvingător acum mai mult ca niciodată, încercând cu greu să supravieţuiască între valurile uriaşe ale scandalului iscat de interceptările ilegale, mai întâi dovedit americane, mai apoi confirmate ca fiind practicate la scară largă de toate serviciile de informaţii europene. Va urma episodul Vilnius, negociat sub semnul tuturor presiunilor politice posibile şi imposibile, miza vizibilă fiind Ucraina, miza invizibilă fiind relaţia strategică cu Federaţia Rusă.

Pe de altă parte, este vizibilă şi impresionantă ofensiva rusă de recentrare a proiectelor geo-strategice în jurul unui proiect economic şi politic, cel al Uniunii euro-asiatice, dar ţesând pânza de fundal pentru o ofertă cu mult mai largă, una care să propună o combinaţie (poate şi o fuziune treptată) cu cealaltă structură, d