Era prin anul 1877, când oştirile române, învingătoare, puseseră stăpânire pe Dobrogea. Un hoge turc, care-şi închipui că ghiaurii trebuie să fie răi şi răzbunători, fugea înspăimântat trintr-o pădure, spre a nu fi prins de ostaşii români. Era noapte. Obosise.

S-a oprit lângă două lespezi mari de piatră una culcată, iar cealaltă dreaptă. Deznădăjduit, s-a gândit să ceară ajutorul lui Allah. Îngenunche pe lespedea culcată şi începu să se roage din suflet în legea lui. Dus de fierbenţeala rugăcinii, a zăbovit acolo până la ivirea zorilor. Atunci băgă se seamă că se rugase cu faţa pre răsărit, aşa cum fac creştinii. Mâhnit peste măsură de această greşeală pe care el o socotea ca un mare păcat începu a-şi lovi capul cu putere de piatra dreaptă. Apoi se sculă ameţit şi o luă din nou la fugă prin desişul pădurii.

În piatra de care îşi lovise capul rămăsese o scobitură rotundă, iar în aceea pe care se aşezase genunchii alte două scobituri tot rotunde.

Trecură mulţi ani de atunci. Dar în pădurea de deasupra satului Ceauşchioi (acum satul Războieni, comuna Casimcea, judeţul Tulcea) se văd şi acum cele două lespezi de piatră, cu semnalele lor, ca o neştearsă amintire a celor întâmplate bietului hoge.

Sursa: „Legende dobrogene”, de Titus Cergău şi Emanoil Papazissu (1946) Era prin anul 1877, când oştirile române, învingătoare, puseseră stăpânire pe Dobrogea. Un hoge turc, care-şi închipui că ghiaurii trebuie să fie răi şi răzbunători, fugea înspăimântat trintr-o pădure, spre a nu fi prins de ostaşii români. Era noapte. Obosise.

S-a oprit lângă două lespezi mari de piatră una culcată, iar cealaltă dreaptă. Deznădăjduit, s-a gândit să ceară ajutorul lui Allah. Îngenunche pe lespedea culcată şi începu să se roage din suflet în legea lui. Dus de fierbenţeala rugăcinii, a zăbovit acolo până la ivirea zorilor. Atun