IAŞI. Când, în urmă cu o lună, directorul Teatrului Național din Sibiu, Constantin Chiriac, îmi spunea că va susține un recital în Catedrala Mitropolitană din Iași, îl priveam cu îndoială, tentat fiind să pun totul pe seama unui entuziasm de ieșean nostalgic.

Îmi era destul de greu să-mi imaginez un moment actoricesc lângă racla Sfintei Parascheva, cu pelerini înfrigurați în rol de spectatori, și cu fețe bisericești asigurând buna desfășurare a spectacolului. Chiriac s-a ținut, însă, de cuvânt, așa că, pe 14 noiembrie, înainte de slujba de la ora 16, m-am prezentat în calitate de drept-credincios spectator la Mitropolie. Iar ceea ce a urmat mi-a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că teatrul se poate juca oriunde, oricând.

Delimitarea spațiului de joc a făcut-o Constantin Chiriac în imediata vecinătate a altarului. Câteva rânduri de scaune au fost plasate pe aceeași linie cu racla Sfintei Parascheva. Simplitate totală, însă un decor formidabil, preexistent, aproape servind drept partener de scenă actorului.

Nedumeriți, oamenii ce stau la coadă, la moaște, aruncă priviri neliniștite către domnul în sacou ce se pregătește să facă ceva nemaivăzut. Murmurul obișnuit din Mitropolie este frânt brusc de o voce sonoră, plină și încărcată cu melancolie. Timp de aproape 30 de minute, un om le vorbește altor oameni despre viață și moarte, despre mărire și decădere, despre patimi și credință, despre îndoieli și certitudini, despre lutul și îngerii din noi, despre lume și despre eternitate. O face în versuri pe care le rostește când amplu, cu un ambitus copleșitor, când cu sugrumare, șoptit, când înalt, prin cuvinte se se înalță parcă spre cupolele Mitropoliei, când cu verbe ce par a se târî pe dalele de jos. Efectul este uluitor. Coada la moaște efectiv se blochează; înmărmuriți, credincioșii uită pentru ce au venit și îl ascultă, vrăjiți, pe „civilu