IAŞI. De ceva timp, Ateneul Tătărași, instituție care, din punct de vedere teatral, ne obișnuise cu surprize plăcute, a intrat într-un fel de sterilă fază de așteptare.
Freamătul de altădată, atmosfera de laborator teatral pe care o instaurase pe vremuri Benoît Vitse, spectacolele îndrăznețe ce antrenau un public tânăr, dezghețat și dornic de inedit, au cam apus. Observ tendința de a scoate producții considerate „de public”, probabil dintr-o luptă administrativ-managerială cu neteatrala temă a biletelor vândute, a încasărilor făcute și așa mai departe. Dincolo de discuțiile acestea, un lucru este cert: aura specială a instituției din Tătărași se fisurează, se degradează de la stagiune la stagiune…
Mi-au fost reconfirmate impresiile acestea asistând la spectacolul „Românie dragă, Elveția mea…”, de Cornel Udrea, în regia actorului Liviu Manoliu. O șușă în toată regula, mediocră din toate punctele de vedere, cu umor ieftin, replici șarjate, regie inexistentă și plecând probabil de la prezumpția unui public semi-idiot care înghite orice. Nicio subtilitate, nicio idee mai acătării, niciu un semn de teatru veritabil; doar o jalnică mimare a teatralității, demnă de cămine culturale sau, în cel mai bun caz, o încropeală făcută de vreun cerc de profesoare fără minte de pe la vreun liceu industrial.
Nu-mi este greu să înțeleg „gândirea regizorală” care a stat la fundamentul unui asemenea „act teatral”: căutăm un text cu genialități precum „Dezbracă-te!”, „De ce?”, „De haine…”, aducem patru fete, le punem să se bâțâie de colo-colo, băgăm un pic de muzică, mai dansează câte o actriță, luminăm bine sceba, extragem morala (una uzat-tezistă: că democrația și libertatea dăuneză grav omeniei), încasăm un onorariu oarecare și gata, plecăm acasă. Pe scurt, textul lui Udrea face referire la o sesiune de casting pentru un film neo-realist despre societatea în care tră
