Paradoxul nu este pentru cei slabi de înger, aşa că se poate spune că românii, care trăiesc zi de zi printre paradoxuri, sînt nişte oameni curajoşi. Sînt şi eu unul - un paradox, vreau să spun. Iată cîteva din paradoxurile românilor.
- toţi iubesc România, dar vor să plece din ţară cît mai repede;
- toţi au o grămadă de idei, dar nici o leţcaie;
- toţi spun că oamenii sînt de treabă, dar că Guvernul e de cacao;
- scriitorii şi intelectualii se tot perie reciproc, dar aţîţă războiul între generaţii; tinerii vor ca bătrînii să-şi mărturisească păcatele trecutului, iar bătrînii cred că tinerii nu ştiu nimic despre istorie şi, în plus, sînt impertinenţi;
- (aproape) toţi ridică în slăvi democraţia, dar găsesc dezgustătoare lucrarea ei;
- toţi sînt de acord că toată lumea este coruptă, mai puţin cei de faţă;
- toţi ştiu că oficialii sînt corupţi, dar tot le dau şpagă, dacă au ocazia;
- toţi vorbesc frumos despre drepturile minorităţilor şi despre tratamentele umane datorate animalelor, dar cînd îi strîngi cu uşa, recunosc că o fac doar ca să intre în Uniunea Europeană;
(..)
Eu chiar iubesc România şi oamenii care o locuiesc. Am primit cea mai mare distincţie literară a ţării, Premiul Ovidius, în septembrie 2006, la Constanţa, anticul port Tomis de la Marea Neagră unde Ovidiu însuşi a murit în bejenie. De curînd, SUA au postat acolo o bază militară care îi conferă acces către Rusia şi Orientul Mijlociu. Marea Neagră e destul de neagră, mai degrabă de culoarea vinetelor, şi vălureşte între Ucraina şi Turcia.
(...)
Şi cu toate astea, cu toţii şi-ar dori să trăiască în Iowa. Să mor dacă înţeleg!
Citeşte pe dilemaveche.ro articolul scris de Andrei Codrescu şi intitulat "Ţara în care m/am născut".
Articolul a apărut în Dilema veche nr. 141, 6 octombrie 2006.
Andrei Codrescu
