Fotbalul e un fleac în jurul căruia se adună foarte mulţi oameni, iar reprezentativa unei ţări pare cea mai la-ndemână iluzie că valorile unei naţiuni pot fi răspândite în lumea largă de nişte băieţi. Valorile româneşti, atâtea câte sunt ele, luaţi această afirmaţie în ce sens doriţi, n-au fost însă reprezentate de Victor Piţurcă, o ruşine pentru fotbalul românesc, care e departe de a fi mondial, deşi a avut momentele sale de glorie.

Sub selecţionerul care reprezintă tricolorul după ce a purtat zeghea, România n-a jucat nimic, niciodată. Nici na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, glorioasă tactică iniţiată de Angelo Niculescu şi xeroxată mai apoi de Mircea Lucescu, nici strategia de a umple poarta cu autobuzul, otrăvind în prealabil fântânile, a lui Iordănescu, nici „ura şi la gară“ a lui Imi Ienei. Sigur, toţi aceşti antrenori au avut jucători, veţi zice. A avut şi Piţurcă – Mutu, Rădoi, Ştefan Radu, Săpunaru, dar nu i-a băgat.

Atât despre Piţurcă, singurul nostru selecţioner pe care chiar nu l-a îndrăgit nimeni.

Atât şi despre mârţoaga pe care a condus-o spre nicăieri. Decât, eventual, spre târgul unde a făcut-o de ruşine – mai ieri, nefiind în stare să atace o Olandă care-l invita galeş să i-o tragă, azi, bifând cea mai mare ocazie prin ciocnirea a doi greci bezmetici.

Aşa cum n-avem o naţională ca lumea – şi admit că mi-e foarte greu să-i explic asta, de pildă, lui Ciprian Marica, băiatul care a încercat din răsputeri să adune lumea în jurul ideii de patriotism -, n-avem însă nici presă care să fi meritat participarea la turneul final al Campionatului Mondial. Las’ că n-are nici bani să ajungă în Brazilia. Sau ne mai trezeam, naibii, că ne transmiteau Mondialul tabloidele sau bloggerii…Problema însă, în România, e că presa sportivă, ca şi cea generalistă, nu mai are ca obiect al muncii balonul omologat, ci cu o mingiucă legată cu elastic. În Ardealul