M-am dus să o văd la Longjumeau: admit o undă de „voyeurisme” în curiozitatea mea. Fotomodel de carieră, cantautoare cu chitara drept baston de mareşal şi soţie de ex-preşedinte de ţară, Carla Bruni se dă în spectacol. Ca să-şi promoveze noul album „Little french songs”, a treia soţie a lui Nicolas Sarkozy, preşedinte al Franţei înainte de François Hollande, a început un turneu de seducţie prin Republica franceză. Prin localităţi de periferie mai întîi, ale căror drumuri sunt oricum făcute să ducă la Paris. În trena ei de artistă „neangajată”, s-a prins un fan absolut, dublu spectator recent, al scenei politice pe care a părăsit-o şi al soţiei, compozitoare de şansonete de iubire, pe care a regăsit-o. Nicolas Sarkozy a fost în sală la primele două concerte, şi la Courbevoie şi la Longjumeau. Lovitura de maestru a soţiei este că a reuşit să dea două spectacole într-unul singur. În momentul când soţul a intrat în sală spre a se aşeza cuminte pe un loc oarecare ca un spectator banal, ceilalţi spectatori banali s-au năpustit, în transă, să-l fotografieze cu mobilele de ultimă generaţie. Sarkozy a fost aplaudat minute în şir, sacadat, într-o reprezentaţie care nici bine nu începuse că se şi termina cu ovaţii. Inelegant faţă de fanii săi, Sarkozy nu s-a ridicat în picioare, dînd o lecţie de eleganţă fanilor soţiei sale. Ceea ce începea ca un miting electoral de culise s-a transformat într-un spectacol subtil, de velur înăsprit pe alocuri, de apropouri politice languroase. Carla Bruni şi-a lucrat o voce de mătase grea, care ştie perfect să dea relief, pînă exact în clipa cînd, ce păcat, ai fi vrut să vezi mai mult. Carla Bruni scrie melodii seducătoare à la Charles Trenet , à la Jacques Brel, în care picură aluzii abrazive, de ring politic. Un pic de atenţie, vă rog, la versurile cîntecului „Mon Raymond”: „L’Homme de la situation critique”, „Mon Raymond il est unique”, „A