IAŞI. Îmi dau seama acum, în fața unei foi albe pe care mă pregătesc să scriu cronica la spectacolul „Gabriel”, pe care l-am văzut recent în Cafeneaua Maideyi, că despre actorul Dumitru Georgescu nu pot vorbi decât foarte subiectiv, ca și cum aș vorbi despre ceva din mine sau din noi toți, un bun comun pe care l-am descoperit brusc, pe neașteptate.
Dumitru Georgescu, vlăjganul acesta cu privire curată și zâmbet de copil universal, e un fel de prezență obturată a ceea ce credeam că am pierdut. Îl vezi, îl auzi și îți dai seama că poate el nu a venit aici de capul său; l-o fi trimis cineva să ne spună că nu e totul iremediabil pierdut, că racordul la vis încă e posibil, că, în definitiv, ce te costă dacă dezertezi o secundă din propria-ți vârstă… Ca și cum, acest Dumitru Georgescu vine să-ți arate, uite-i, ticălosule!, uite-i, orbule!, uite-i pe toți dumitrii georgescu care se joacă de-a v-ați ascuselea prin maturitatea ta posomorâtă…
Un centru de reeducare, sau de terapie. Un psiholog în extratext. Tot în extratext, un supererou, tatăl, care își suflecă mânecile și o învinețește, seară de seară, pe mama, apoi o prietenă de demult, „handicapata”, un număr obsesiv, „22”, un parc, o bancă… Un adolescent, Gabriel, care și-a omorât mama din prea multă dragoste. Poate pentru a o salva, poate pentru a-i arăta că nu doar tatăl o iubește… Un univers aparte, interior, în care funcționează legi tăioase și tandre, în care se visează și se refuză realități convenționale… Și nu, nu cred că e doar un spectacol despre violența în familie. Ar fi nedrept să fie numai atât. „Gabriel” e un discurs adânc și sonor despre adevărurile lăuntrice, personale, fie că aceste adevăruri se numesc conștiință, culpă, dor, îndoială. În esența lui, Gabriel își depășește condiția de pacient, el devenind un simbol al omului care privește în sine ca într-o prăpastie. Iar prăpastia îl prive
