Monica Lovinescu a intrat în casele basarabenilor la fel cum şi-a făcut loc în inimile conaţionalilor lor de peste Prut: memorabil şi revelator. Aş ilustra acest gând evocând „întâlnirea” mea personală – una indirectă – cu autoarea „Tezelor şi antitezelor la Paris”.

Am avut un unchi, profesor de fizică, locuia la Bălţi. Era un împătimit al aşa-ziselor posturi duşmănoase. Avea un aparat mare de radio, un VEF sovietic, pe care seara şi-l lua în poală şi manevra butonul până găsea frecvenţa potrivită, ascultând programele subversive după ce cam toţi ai casei se culcau. Îmi amintesc, eram o dată la el în vacanţa de iarnă şi m-au frapat vocile româneşti – clare, tăioase, intransigente –, care răzbăteau din difuzor. Acolo am auzit-o prima dată pe Monica Lovinescu. Eram un adolescent, nu pricepeam prea multe în materie de anticomunism, dar m-a impresionat timbrul ei, felul accentuat şi expresiv cu care rostea cuvintele, parcă sculpta în granit. „Este o doamnă foarte deşteaptă”, m-a răspuns unchiul, enigmatic, la întrebare, fără a mai adăuga alte comentarii.

Basarabia sovietică era un teritoriu virgin. Politica de rusificare, tabuu-rile decretate asupra identităţii şi culturii româneşti, în anii ‘80, făceau să trăim frenetic, idealist, „fructul oprit”, să trecem cu vederea excesele regimului comunist de la Bucureşti. De aceea cenaclul „Flacăra”, de exemplu, a avut o mai „pură”, o mai inocentă receptare la noi decât în dreapta Prutului, unde era o unealtă a propagandei ceauşiste care încerca prin naţionalism să devieze energiile tinerilor. Noi nu ne puneam prea multe întrebări, ne plăcea muzica folk. Pasul spre maturitate l-am făcut descoperind emisiunile Europei Libere.

În anii studenţiei, Monica Lovinescu devenise pentru mine o prezenţă familiară, ca şi Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Emil Georgescu sau Neculai Constantin Munteanu. Ascultam, clandesti