Vrei să fii un reporter de televiziune unanim apreciat? Ştii cele 10 reguli care n-au cum să dea greş, datorită cărora vei dobândi preţuirea şefilor şi a publicului nu de săptămâna viitoare, nu de luni, ci chiar de mâine? Eşti în locul potrivit!

Înaintea metodelor infailibile, o confesiune: autorul acestor rânduri a făcut el însuşi, prin 1995-96, pe reporterul TV, pentru o emisiune de analiză sportivă de la postul public. Trebuia doar să-şi învingă tracul generat de faptul că n-avea voie să tragă o dublă, era musai să meargă şnur; să-l fugărească după meci pe antrenorul echipei învinse, care nu comunica decât monosilabic; să-i smulgă declaraţii exclusive, zemoase, altele decât „balonul e rotund“ şi „gazdele şi-au dorit mai mult victoria“; să ignore puştimea care ţipa de mama focului şi sărea în cadru cu mâinile sus după ce invadase terenul la final; să apeleze la toate eufemismele pentru a nu denunţa blatul vizibil de pe Lună, dar de nerostit la televiziunea publică, fără să-şi trădeze însă principiile jurnalistice personale si ale ziarului pe care-l reprezenta; să-l caute pe preşedintele clubului care tocmai îl dăduse afară pe antrenor, dar în faţa camerei mima surprinderea totală; să ajungă la montaj unde să-şi petreacă restul nopţii, în căutarea ofsaidurilor flagrante pe care şi le notase, minut cu minut, pe carneţelul pătat de cafea, iar dacă fusese deplasarea lungă, şi de vin de Lechinţa.

În prezent, însă, e mult mai simplu. Iată decalogul reporterului de televiziune. Nu te profila pe un domeniu, o specializare oarecare riscă să nu te facă eligibil. În plus, chiar dacă eşti pe politică, tot vei ajunge să îl întrebi de fotbal pe Victor Ponta (în turul barajului, alături de alţi pesedişti la RTV, şi în retur, alături de conservatori la Antena 1). Pleacă totdeauna pe teren fără o documentare prealabilă. La conferinţele de presă oricum nu întreabă nimeni