Eu sunt mai degrabă europesimist. Proiectul european este din păcate tot mai mult îndreptat spre interesele pieţelor de capital şi tot mai puţin spre interesele cetăţenilor, iar faimosul stat social european e în plin asediu sub conducerea unei clase de tehnocraţi tot mai rupte de cetăţeni şi tot mai aproape de bancheri şi firmele de lobby.

În acelaşi timp înţeleg că pentru ţările aflate mai la Est de România, Uniunea Europeană reprezintă un miraj. (Am scis recent despre cazul Ucrainei.) Nici la Kiev şi nici la Chişinău, Erevan, Baku sau Tblisi nu găsim nişte proiecte de ţară care să-şi mulţumească cetăţenii, ci nişte construcţii politicie şi economice care servesc doar o mică elită, care controlează politica, economia şi resursele ţării. Aceste ţări, pe care le-am vizitat şi străbătut în lung şi-n lat, au o populaţie dezamăgită de clasa sa politică şi UE vine ca o ultimă salvare. Ce se va întîmpla la Vilnius şi ce vrea Rusia este întrebarea care domină agenda publică din regiune. Zilele astea am discutat cu Nicu Popescu, un bun cunoscător al acestor probleme, cercetător la Consiliul European pentru Relaţii Externe şi autorul unei cărţi lansate recent: „Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele post-sovietice” (Editura Cartier 2013)

Vilnius este o etapa importantă pe calea apropierii de UE, însă adevaratele realizari se aşteaptă pentru toamna lui 2014.

Dragă Nicu Popescu, văd că moldovenii (dar şi alte ţări care sînt pe listă) privesc spre Vilnius, unde va avea loc Summit-ul Parteneriatului Estic, cu multă speranţă. Văd în acel eveniment ceva aproape mistic, ca pe o ultimă şansă de salvare… Ce se va întâmpla de fapt la Vilnius? Ce oferă UE Republicii Moldova şi celorlalţi candidaţi?

Vilnius-ul este mai degrabă un simbol. Evident nu se va schimba nimic a doua zi, şi nici peste câteva luni. La Vilnius în privinţa Moldovei se aşte