Într-una din zilele trecute, am luat prânzul cu un tânăr amic care mi-a spus, după ce ne-am vărsat amândoi amarul nenorocii de a trăi vremurile pe care le trăim, că toate astea se întâmplă pentru că suntem „o ţară de cocalari şi de piţipoance”.
Recunosc că nu sunt prea priceput în chestiuni de argou, în zilele de azi mai proaspăt ca niciodată, dar simt că trebuie să reflectăm totuşi la tipologiile contemporane şi la resursele lingvistice, dacă vrem să fim şi noi în pas cu lumea.
Generaţia mea a „folosit” un argou dominant ţigănesc, despre care vom mai vorbi, şi ale cărui perle erau „baftă”, „mişto”, „barosan” sau „şucar”, şi, mai ales, „gagiu” şi „gagică”. Să ne oprim asupra ultimului exemplu.
gagiu, gagică
Să vedem înainte de toate ce spunea dicţionarul lui Augustin Scriban (1939): gagíŭ, -íĭcă saŭ -ícă s. Pop. Şef (în argot). S. f. Amantă. Porumbeĭ gagiĭ pe năutiŭ, un fel de porumbeĭ cu pene auriĭ cu chenare închise la aripĭ şi la coadă.
Fără referiri etimologice, observăm că doar femininul căpătase deja conotaţii de alcov. Mateiu Caragiale scria limpede: „Odată numit, avea să meargă la sigur, şi se vedea «barosan», «gagiu», cu cotoare, palat de casă în Bucureşti, vie pe rod la Valea Mieilor, moşie nu mai ştiu unde, zestre nu glumă, bez un singur cumnat cu un singur plămân.” (Craii de Curtea-veche).
Dicţionarul etimologic (1958-1966), al lui Al. Ciorănescu, precizează originea împrumutului. gagíu (gagíi), s. m. – 1. (Arg.) Stăpân, domn. – 2. (Arg.) Iubit. Ţig. gağo, gaği „român” (Bogrea, Dacor., II, 441; Graur 152; Juilland 164). – Der. gagică, s. f. (Arg., iubită, amantă).
Pentru ţigani, „gagiu” are într-adevăr sensul 1 din DER, iar „gagică” este o femeie care nu este ţigancă, dar nu în sens peiorativ.
Termenul este însă destul de răspândit, de vreme ce se întâlneşte în spaniolă şi portugheza europeană (sp. „gachó,
