(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013) Cărţile lui René Guénon (1886-1951) sînt bine cunoscute în România - încă înainte de traducerile care s-au înmulţit în ultimii ani -, apărînd prin grija editurilor Marea Triadă, Herald şi Humanitas. Mircea Eliade îl cunoştea personal, există o corespondenţă între cei doi. Vasile Lovinescu, M. Vâlsan l-au studiat, ultimul a fost un fel de editor al lui. Anii trecuţi am asistat la o diatribă împotriva tradiţionalistului francez, venind din partea unui foarte distins matematician şi om de cultură. Reproşul adresat de conferenţiarul care trata subiectul Guénon era că nu trebuie să ne pierdem în pseudoştiinţă, într-o epocă al cărei principal merit este progresul ştiinţei şi al raţionalismului. Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică. După un parcurs aventuros în lumea ocultistă pariziană, nu lipsită de pitoresc, dar şi de o solidă tradiţie, Guénon este, pe la treizeci de ani, el însuşi. Toate ideile îi sînt bine aşezate, nu va face, mai tîrziu, decît să le dezvolte. Intrat într-o tariqa, o frăţie musulmană (sufită), va face un ultim pas stabilindu-se în Egipt, pînă la sfîrşitul vieţii. Guénon s-a caracterizat pe sine ca metafizician - şi raftul respectiv îl găsim în biblioteci. La fel ca Gurdjieff, pe care-l detesta, el a lăsat să se înţeleagă că s-a întîlnit cu "oameni excepţionali", purtători ai tradiţiei autentice. Numai că, în loc să-i întîlnească precum magul din Kars, undeva în străfundurile Asiei, el avea să fie sub influenţa lor chiar în Parisul cosmopolit al începutului de secol XX. Prin ei avea să ia cunoştinţă de principiile unei şcoli a Vedelor, Advaita Vedanta, căreia îi datorează revelaţia lui supremă. Formu