Femeia încă îl mai așteaptă acasă. De sărbători, an de an îi făcea mâncarea favorită. Când se gândește la săptămânile care vin se deschide un hău de spaimă irațională. Nu e vorba de clipele care au fost. E vorba de clipele care sunt, dar mai ales de clipele care n-au să mai fie. Dar se gândește, când își aduce aminte de anii, de lunile dinainte, că poate totul nu a existat. De fapt cât l-a cunoscut? Cine era omul de lângă ea?

Totul a început cu înmormântarea. Ei nu erau oameni foarte sociabili, el lucra ca merceolog, făcea naveta. Ea rămăsese casnică, pensie pe caz de boală după ce fusese disponibilizată de la combinatul unde lucrase timp de 20 de ani. Din buza sicriului, se uita la oamenii care veneau să depună o floare și să zică un „Dumnezeu să-l ierte!” și nu înțelegea. Nu pricepea de unde tot apăreau.

Soneria suna și se declanșa ritualul de pătruns în holul dintre camere în locuința tip covrig. Prin vizorul ușii, dincolo, putea să fie orice. Un boschetar cu o garoafă. Un mic grup de motocicliști cu geci de piele și ținte. Cămătari cu burta groasă și bodyguarzi la fel de colorați ca și ei. O bătrânică senilă care abia își amintise etajul. O actriță, blondă șobolan, cu zâmbet tragic și ochelari cu ramă rubinie. Cine erau toți oamenii ăștia și mai ales ce treabă aveau toți cu soțul ei?

Mai mult decât orice o șocase să afle că, de foarte mulți ani, în secret, soțul ei când pleca în delegație, de fapt, nu pleca în delegație. De fapt, soțul ei se interna la o clinică de psihiatrie. Se ducea la același medic, stătea câteva săptămâni. Uneori lucrurile erau atât de grave încât cerea să fie închis. Uneori nici nu mai ajungea să ceară, atât de negre erau lucrurile, că îl puneau direct la Supraveghere.

Oamenii secreți din viața celui de lângă tine

Iar oamenii aceia? Într-un fel sau altul erau toți prietenii lui. Ai soțului ei. Camarazi de suferință