Perioada interbelicã apare în multe scrieri recente ca o perioadã de aur a societãţii româneşti, dar trebuie sã conştientizãm şi faptul cã o mare parte a societãţii româneşti de atunci nutrea sentimente de neîmplinire şi sufocare. Doamnele şi domnii foarte eleganţi ieşeau de la faimosul restaurant Capşa într-o stradã plinã de noroi, iar încãlţãrile le puteau fi ruinate foarte uşor. Majoritatea cetãţenilor nu dispunea încã de curent electric la început de interbelic, Dâmboviţa nu era tocmai un râu cu aspect romantic precum Sena pentru Paris, ba chiar mai mult, cauza bucureştenilor deseori inundaţii. Oamenii se comparau în acea perioadã cu realitãţile occidentale şi îşi conştientizau astfel lipsurile şi angoasele. Problema este cã noi momentan ne raportãm la societatea româneascã interbelicã ca la o societate superioarã, suntem paseişti într-o lume care totuşi ne oferã multe.

Primul Rãzboi Mondial a avut drept rezultat prãbuşirea unei lumi şi apariţia alteia şi s-a creat o barierã între aceste douã lumi: cei de acasã şi cei din tranşee. Rãzboiul modificã realitãţile, caracterele, provoacã puternice traume colective, iar experienţa de pe front nu poate fi uitatã prea uşor. Societatea post rãzboi era profund afectatã nu doar de efectele psihologice, ci mai ales de cele vizibile. Distrugerile provocare de rãzboi erau vizibile şi trebuiau refãcute, potenţialul economic trebuia restabilit, precum şi producţia industrialã sau cea agrarã. Când toate păreau a recãpãta sens şi funcţionalitate, Marea Crizã Economicã îşi face simţitã prezenţa, iar şomajul şi inflaţia sunt vedete ale perioadei 1929-1933. Societatea interbelicã este caracterizatã de contraste. Pe când automobilele cu bãrbaţi îmbrãcaţi dupã ultima modã europeanã se plimbau pe strãzile cu noroi ale Bucureştiului, iar doamnele îşi beau ceaiul în saloane frumos amenajate, majoritatea populaţiei României locuia în