Fiecare loc îşi are povestea lui. Ca oamenii. O poveste cu tâlc, mister, legendă şi mit. O astfel de poveste se ţese şi în jurul Văii Iadului, localitate situată la 15 km de Stâna de Vale, în județul Bihor, Transilvania.

Una dintre cele mai frumoase zone turistice din România poartă un nume “înfricoşător”: Valea Iadului. Până şi şpanul domnesc Dimitrie Meciu, la 1816, scrie că acest ţinut nu ar trebui să se numească Iad, ci Rai, atât pentru magia iscată de frumuseţile sale, cât şi pentru oamenii săi aparte. Numai că, ceea ce vede ochiul turistului, nu percepe şi băştinaşul, cel care se înfruntă, zi de zi, cu natura şi cu vremurile. Şi nici natura, nici vremurile n-au fost prea darnice cu locuitorii acestei văi. Dimpotrivă. Numele văii, consemnat pe majoritatea hărţilor austro-ungare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Jad, are o accentuată conotaţie psihologică. El s-a născut în urma inundaţiilor şi prăpădeniilor produse de apele înfuriate “cumplit de înspăimântător”, inundaţii care se întâmplau aproape în fiecare an. Atunci, între versanţii Munţilor Pădurea Craiului şi ai Bihorului, de la Dealu Mare şi până în Bulz, la confluenţa cu Crişul Repede, Iadul umplea valea îngustă, vuind îngrozitor, clocotind de mânie, devastând gospodăriile, secerând vieţi de oameni şi animale, producând panică. Se spune încă, şi băştinaşii chiar cred că acesta ar fi adevărul, că Dumnezeu, nemaisuferind răutatea şi îndepărtarea oamenilor de cele morale şi sfinte, îi pedepseşte cu potop de ape, pentru a-i atenţiona şi îndrepta. Această credinţă se accentua cu atât mai mult cu cât vremurile erau mai tulburi şi mai grele, consolidând ideea biblică a apocalipsei. “Vremurile groaznice din bătrâni povestite” dau fiori ascultătorilor, fiindcă echivalează cu tragedii ai căror autori, apele crişului, părăsesc legendele, reflectând întâmplări şi realităţi care au marcat, peste milenii,