La aproape şapte decenii de la consumarea celei mai devastatoare conflagraţii petrecute în secolul precedent, literatura de specialitate despre Al Doilea Război Mondial este enormă. Istoria, sociologia, politologia, antropologia, psihologia, literatura, arta – ştiinţele umaniste în general – au oferit analize şi/sau imagini extrem de detaliate şi de complexe asupra subiectului. Numărul limitat de cuvinte de care această recenzie dispune nu îmi permite să intru în amănunte în această privinţă, aşa că am să trec destul de abrupt la prezentarea unei cărţi care îmbogăţeşte patrimoniul mai sus menţionat prin diversitatea surselor şi prin interpretările curajoase îndreptate împotriva clişeelor istorice şi ideologice prezente în continuare în cercetările alocate războiului şi perioadei postbelice.

Persecuţiile evreilor şi „problema ţigănească“

Contribuţia Mioarei Anton deschide volumul. Aflăm din minuţioasa ei cercetare despre tehnicile propagandei de război româneşti privind anexarea Transnistriei şi situaţia delicată a guvernului Antonescu în ceea ce priveşte încer cările de recuperare a Transilvaniei, pe care Hitler încerca să le escamoteze promiţînd compensaţii teritoriale în Est, după invadarea Uniu - nii Sovietice. Deşi nu dorea să renunţe sub nici o formă la reîncorporarea Transilvaniei în Statul român, generalului Ion Antonescu nu îi displăcea deloc perspectiva obţinerii teritoriului dintre Nistru şi Bug. Masacrul înfăptuit de Armata română la Odessa, unde peste douăzeci de mii de civili evrei au fost ucişi drept represalii pentru comiterea unui atentat împotriva unor ofiţeri români de care nici măcar nu se făceau vinovaţi – regizorul Florin Iepan a surprins excelent încărcătura simbolică a momentului în documentarulOdessa –, atestă din plin ambiţiile geopolitice ale generalului. Pe măsură ce Armata română avansa pe teritoriul sovietic, propagan