Nu se poate să nu vă aduceţi aminte poza aia! Înseamnă că, doamne fereşte, suferiţi şi dvs. de "(con)damnatio memoriae", la fel ca întreaga clasă de primate politice. Unii dintre ei nu-şi mai amintesc la prânz ce-au zis la micul dejun, nu că n-ar avea cap, ci pentru că singurul lor neuron e mai bleg decât moartea. În timp ce alţii – să fim sinceri, majoritatea locuitorilor acestei ţări – au perfectă dreptate, sunt omiţători legitimi. Dar n-au nicio vină: era vorba de nimicul dejun.
De fapt, am greşit, sunt mai multe poze (însă noi ne vom opri doar la una!), care, printre altele, demonstrează fără putinţă de tăgadă ce bine şi ce sănătos se relaxa nea Nicu împreună cu coana Leana şi, bineînţeles, cu slugile de partid şi de stat, în rarele lor clipe de răgaz. Atunci – în acele "ore astrale" ale omenirii, când planeta tăcea sau somnola ca o vacă, de-a-mpicioarelea, uitând pur şi simplu să se mai intereseze de soarta românilor – ei bine, atunci când uriaşele griji (sau, mai pe româneşte, aprehensiuni!) despre ţară nu mai apăsau aşa de tare umerii tradiţionalmente firavi (mă rog, poate din cauza cobiliţei!) ai Elenei şi ai lui Nicolae, cei doi – care aveau să fie şi mai legaţi unul de celălalt pe pavimentul cazărmii de la Târgovişte, în decembrie 1989 – parcă deveneau cumva nişte fiare mai relaxate. Fiindcă, deşi erau la fel de neîmblânziţi cu concesiile, de neîndurători cu slăbiciunile, de intransigenţi cu indisciplina şi, deci, la fel de neînduplecaţi în privinţa respectării normelor eticii şi echităţii socialiste, ei mai găseau resurse să şi zâmbească. Explicaţia e că totul se referea la joc, unde, cu toate că viaţa-i mai lejeră, e luată aşa, fără grohăieli, mai la fucking mother, ei bine, totuşi, regulile sunt reguli: şepticul n-are mamă, n-are tată, tablele sunt mai aprige decât crivăţul, voleiul mai crâncen ca Ştefan cel Mare, vânătoarea mai precisă decât (trac)
